Cum orice iubitor de pariuri sportive are biletele sale epice, așa și orice club de fotbal cu o istorie îndelungată are momente în cronologia sa când se dovedesc adevăratele caractere și personalitățile individuale devin legende care creează un mit, un spirit, o speranță pentru un grup de oameni și microbiști să creadă în altceva care să le aline sau să le facă uitate problemele în timpul liber. Cluburile mari sunt o dovadă evidentă, căci nu ajungi la vârful muntelui dacă nu treci de serpentinele alunecoase și zonele stâncoase.
Nu toate poveștile au un final fericit. Spun asta din primul moment pentru că mulți oameni au potențial și au o traiectorie bine definită și aproape predestinată pentru un succes, până când un moment nefericit schimbă totul pentru el și cei din jur. Imaginați-vă o lume fără Pele sau Maradona sau Messi, în care ei ar fi avut un moment decisiv care le-ar fi schimbat viața sau în cazul nostru, ar fi retezat-o subit. Din păcate sau fericire, moștenirea sa scurtă a rămas un exemplu pentru orice tânăr.
Născut într-o familie modestă din Dudley (zona industrială a Regatului Unit), Duncan Edwards a cunoscut pentru prima dată lumina celor vii pe 1 octombrie 1936, ca primul copil dintr-o familie năpăstuită de-a lungul timpului de necazuri. Ambii părinți, Gladstone și Sarah Anne Edwards, oameni cu slujbe discrete și decente cât să se întrețină au mai avut o fată, sora lui Duncan, pe nume Carol Anne, care a murit în 1947 după doar 14 săptămâni.
Școlarul care a atras atenția fără diplome și coronițe.
Prima dată în cartierul Woodside, acesta avea să se mute în zona selectă Priory, acolo unde a început să studieze ciclul primar și gimnaziul între 1941 și 1948, urmat apoi de liceu în Wolverhampton Street între 1948 și 1952. Ca mulți dintre jucătorii de fotbal cu carieră, începuturile au venit ori în inima străzii / cartierului sau a școlilor, iar în cazul lui Duncan au fost școlile din Dudley, Worchestershire, Birmingham. În paralel, a reprezentat școala și la concursurile de dans.
Edwards s-a dovedit talentat și pe acea nișă, fiind ales să participe la Festivalul Național de Dans și Luptă cu Sabia, practicând un dans național similar cu cel al călușarilor români, la nivel de ritm, mișcări și chiar uniformă. Dar cum el era pasionat de fotbal, avea să accepte oferta de a sta în probă o perioadă la echipa de juniori U-14 a Federației Engleze de Fotbal Școlar, impresionându-i și fiind ales să joace pentru prima echipă într-un meci cu Țara Galilor pe Wembley în aprilie 1950.
Duncan a impresionat rapid, fiind numit căpitan al selecționatei pentru doi ani, perioadă în care a atras atenția unor cluburi importante, cel mai cunoscut fiind Manchester United, al cărui scouter, Jack O Brien i-a raportat antrenorului Matt Busby că a văzut un tânăr adolescent de 12 ani care merită văzut, pe numele său, Duncan Edwards din Dudley. În plus, selecționerul echipei de școlari a Angliei, Joe Mercer l-a urgentat pe Busby să-l semneze, deoarece știa de alte oferte de la Aston Villa sau Wolverhampton.
Nu se știe exact data în care a semnat, dar una dintre ele a fost în 1952, în luna iunie, când Edwards a pus cerneală pe un contract de amator, el fiind încă junior, sau un an mai târziu în octombrie 1953, odată cu aniversarea sa. Legenda spune că unul dintre oficiali, Busby sau secundul său Whalley au venit personal acasă la familia lui Edwards pentru a-și asigura semnătura jucătorului cât mai repede, deși alte zvonuri spun că evenimentul s-a petrecut după ce a devenit fotbalistul lui Manchester.
Situația aceasta l-a înfuriat pe Stan Cullis, antrenorul lui Wolverhampton, care a ratat oportunitatea de a aduce un fotbalist talentat local și a acuzat de United de practici mai puțin etice privind oferirea de indulgențe financiare speciale familiei Edwards. Duncan însuși a afirmat că a fost dorința lui expresă și nu a părinților să joace pentru echipa din Lancashire, iar ca variantă de rezervă pe plan profesional – în cazul unei cariere lipsite de succes în fotbal, a fost o perioadă ucenic la o tâmplărie.
Adolescentul precoce din trupa de senzație a lui Busby.
Cariera lui Edwards la Manchester United a început la echipa de tineret, unde a evoluat destul de mult cât să lase un impact și să câștige prima Cupa a Angliei pentru juniori (organizată în premieră în 1952-1953), dar la momentul finalei, Duncan deja își făcuse debutul la prima echipă. Se întâmpla la începutul lunii aprilie 1953, într-un meci de primă ligă cu Cardiff City, în care United a pierdut cu 1-4, devenind la momentul respectiv cel mai tânăr jucător care a bifat un meci în prima ligă (16 ani și 185 zile).
Matt Busby era conștient în acea perioadă că echipa era formată în majoritate de un număr mare de jucători experimentați și în vârstă, având nevoie de o tranziție mai mult sau mai puțin forțată cu tineri talentați precum Edwards, Dennis Viollet și Jackie Blanchflower, alintați ca bebelușii lui Busby, iar performanța sa la debut a fost apreciată de cotidianul local Manchester Guardian în următorul fel: tânărul a arătat potențial de pasator și marcator fin, dar mai trebuie să lucreze la viteză ca extremă stânga.
Sezonul 1953-1954 l-a văzut pe Edwards progresând ca un jucător relativ prezent în majoritatea meciurilor primei echipei, dar fără un statut sigur de titular. Un meci amical cu Kilmarnock l-a făcut să devină o variantă cu potențial în locul lui Henry Cockburn, începând să joace în campionat – prima dată în deplasare Huddersfield Town la sfârșitul lui octombrie 1953, și tot așa în 24 meciuri de primă ligă în paralel cu parcursul din Cupa Angliei, cu care a prins finala competiției, pierdută cu Burnley FC.
Contactul cu prima echipă nu l-a îndepărtat de primul grup, cel de tineri și juniori, unde a rămas un component activ și a câștigat a două Cupa Angliei la categoria respectivă de vârstă pentru al doilea sezon consecutiv, iar la începutul anului 1954 a debutat la echipa de tineret U-23 a Angliei, pentru un meci amical cu Italia, fiind considerat apoi pentru a fi inclus la echipa marea a Angliei. Din păcate o evoluție slabă într-un meci cu Arsenal din martie 1954 a făcut comitetul să nu-l convoace la lot.
Ediția următoare de campionat a fost cea în care s-a definit ca prima variantă a echipei United în zona de centru stânga, reușind să fie de 36 ori titular în campionat și a reușit să înscrie primele goluri ca jucător profesionist, terminând sezonul cu șase goluri. Evoluția sa a readus atenția federației pentru o potențială convocare, la fel ca în primăvară, care au trimis un observator la o partidă cu Huddersfield Town de la mijlocul lunii semtepmbrie, cu câteva zile înainte de majoratul său.
Comitetul nu l-a selecționat pentru prima reprezentativă, dar l-a ales pentru un meci demonstrativ între naționala divizionară a Angliei și echipa similară a primei ligi scoțiene. În luna martie avea să joace pentru echipa B a englezilor într-un meci cu reprezentativa similară a Germaniei, fiind criticat în presă pentru o evoluție dezamăgitoare, dar o săptămână mai târziu a primit șansa convocării la prima selecționată, debutând din nou în fața scoțienilor la începutul lunii aprilie 1955.
Când eram (cel mai) tânăr fecior…
Edwards a devenit atunci cel mai tânăr debutant la echipa națională în epoca postbelică, cu 18 ani și 183 de zile, un record care a rezistat mai bine de 45 de ani până la apariția lui Michael Owen din 1998. Cei de la Manchester United aveau să îl folosească trei săptămâni mai târziu la echipa de tineret pentru a-și apăra din nou trofeul de Cupă a Angliei la tineret, a treia la oară la rând pentru club. Presa l-a criticat pe Busby pentru decizie, deoarece Edwards ajunsese la statutul de internațional de primă reprezentativă, care avea oricum mai multă experiență decât colegii săi tineri.
Luna mai 1955 l-a găsit pe Duncan selectat în lotul Angliei pentru turneul de meciuri amical în coasta atlantică a continentului european cu meciuri amicale împotriva Franței, Portugaliei și Spaniei, fiind titular în toate cele trei partide menționate. La întoarcere, a fost nevoit să se înroleze în Armata Britanică pentru a îndeplini regimul militar obligatoriu tuturor tinerilor de vârsta sa pentru doi ani. El a fost staționat la Nesscliffe în apropiere de Shrewsburry alături de colegul Bobby Charlton.
În perioada din armată, care a durat doi ani, a fost lăsat să joace pentru United, dar a participat și în jocurile echipelor militare, bifând peste 100 de meciuri într-un sezon. Ediția 1955-1956 a fost plină de greutăți, deoarece a lipsit două luni din cauza unui caz de sever de gripă / influenza. Din fericire, Edwards a reușit să joace 33 de partide, câștigând campionatul în premieră cu o margine de 11 puncte față de locul secund, Blackpool.
Sezonul următor a reușit să depășească suta de meciuri în campionat, cu cele 34 de apariții, fiind vital pentru al doilea campionat câștigat la rând și o finală pierdută cu 1-2 în fața celor de la Aston Villa, ratând astfel dubla internă în 1957. Tot atunci a fost protagonistul primei campanii și meciuri din cupele europene, inclusiv o victorie cu 10-0 în fața lui Anderlecht din Cupa Campionilor Europeni, iar la nivelul naționalei deja devenise un jucător de bază mai ales pentru meciurile de calificare.
De altfel, el a fost titular în toate cele patru partide contând pentru avansarea la turneul final al Campionatului Mondial din Suedia, marcând 2 goluri într-o victorie cu 5-2 împotriva Danemarcei la începutul lunii decembrie 1956. Mulți îl vedeau ca un jucător important, atât pentru turneul final din 1958, dar și ca un candidat ideal pentru înlocuirea veteranului Billy Wright pentru postul de căpitan. Ediția 1957-1958 a început-o relativ bine, cu presa anunțând zvonuri privind un transfer în Italia.
Ultimul său meci pe pământ englez a fost pe 1 februarie 1958, când a înscris primul gol al meciului într-o înfrângere cu Arsenal, 4-5 pe terenul istoric al oaspeților londonezi, Highbury. Presa a fost atât de critică încât corespondentul unui ziar era de părere că selecționerul Walter Winterbottom, prezent la stadion nu a avut ce vedea și o vină la golul patru marcat de Arsenal i-a aparținut tânărului jucător, pentru că a pasat, în loc să degajeze și să arunce mingea în out.
O nouă tragedie istorică cu nemți, sârbi și englezi…
La cinci zile după meciul cu Arsenal, Edwards avea să joace ultimul meci din viața sa într-o remiză, 3-3 cu Steaua Roșie Belgrad în deplasare, rezultat care a adus o calificare în semifinalele Cupei Campionilor Europeni pentru englezi după un scor 5-4 la general. La întoarcerea spre casă de la Belgrad, avionul care îi avea pe Edwards și colegii săi ca pasageri s-a prăbușit în timpul escalei de la Munchen, mai precis după ce aceștia se pregăteau să decoleze după aprovizionarea cu combustibil.
Șapte jucători și alți 14 pasageri au murit la fața locului, iar Edwards a fost transportat la spitalul local din Munchen, Rechts der Isar, cu multiple fracturi de picior, coaste rupte și rinichi sever avariați. Doctorii care l-au tratat au fost de părere că avea șanse de recuperare, dar în niciun caz de revenire pe teren ca fotbalist. În consecință, aceștia s-au grăbit să facă un transplant de rinichi artificial, dar acesta a redus capabilitatea sângelui de a se coagula și Edwards a început să aibă hemoragie internă.
La un moment îl întrebase pe secundul Jimmy Murphy, care rămăsese acasă și nu fusese afectat ca principalul Busby de următorul meci cu Wolves, pe care nu voia să îl rateze. Pe 14 februarie, condiția ar fi evoluat în sens pozitiv remarcabil, ca apoi peste cinci zile să intre într-un proces iremediabil de degradare, rinichiul artificial făcându-i mai mult rău și într-un final, punându-i capăt la ora 2 și un sfert dimineața, pe data de 21 februarie 1958.
El avea să fie înmormântat cinci mai târziu în Cimitirul Dudley alături de sora sa Carol Anne, ceremonie la care au participat mai bine de 5.000 de persoane adunate pe străzile din Dudley, oraș care a devenit un loc de pelerinaj pentru toți fanii lui Manchester și microbiștii curioși / pasionați de istoria fenomenului, rămânând până azi un simbol / personalitate a orașului. Tânărul fotbalist adunase până la 21 de ani și jumătate, aproape 200 de meciuri ca profesionist, cu peste 30 de goluri.
Viața lui extra-sportivă a fost destul de discretă, nefiind un consumator de băuturi spirtoase, ale cărui pasiuni se învârteau în jurul pescuitului, jocului de cărți și mersului la cinema. Deși a avut performanțe în adolescență ca și dansator, nu era un tip ahtiat după cercuri sociale. Secundul Murphy l-a descris ca un băiat realist care a știut mereu de unde venea – zona industrială a Angliei, păstrându-și accentul local.
O pățanie interesantă a fost când a fost sancționat de poliție că mergea cu bicicleta sa fără faruri și a fost amendat cu cinci shillings de către autorități și două salarii săptămânale de către club. La momentul decesului, Edwards locuia într-un apartament de blocuri din Stretford și era logodit cu Molly Leech, în vârstă de 22 de ani și secretară la o fabrică de textile din Altrincham. Cei doi se cunoscuseră la o recepție de hotel lângă aeroportul Manchester, au așteptat un an până să-și oficializeze relația și erau deja nași de fetiță.
Deși poziția sa de bază a fost cea de mijlocaș defensiv, Edwards a fost printre primii jucători care s-au remarcat capabili să joace pe orice post la fel de bine, cel puțin la nivel de câmp, adică nu portar. Versatilitatea sa a ajuns la punctul în care a început un meci ca atacant de avarie și apoi s-a retras în centrul defensivei și tot așa. Lucrul acesta s-a datorat și capacităților fizice excepționale, fiind puternic, impozant și autoritar pe teren, calități remarcabile pentru un jucător foarte tânăr.