Cum orice iubitor de pariuri sportive are biletele sale epice, așa și orice club de fotbal cu o istorie îndelungată are momente în cronologia sa când se dovedesc adevăratele caractere și personalitățile individuale devin legende care crează un mit, un spirit, o speranță pentru un grup de oameni și microbiști să creadă în altceva care să le aline sau să le facă uitate problemele în timpul liber. Cluburile mari sunt o dovadă evidentă, căci nu ajungi la vârful muntelui dacă nu treci de serpentinele alunecoase și zonele stâncoase.
Se pune uneori că fiecare are flacăra care arde suficient de mult să lase o urmă vizibilă la orizont, iar în cazul lui Scirea el avea să rămână în memoria fanilor fotbalului ca unul dintre cei mai eleganți, siguri și carismatici jucători defensivi pe care Italia i-a oferit, îmbinând eleganța tehnică și inteligența tactică într-o manieră cu care s-a remarcat ca unul dintre protagoniștii celei mai bune generații ale lui Juventus.
Ca în orice poveste, drumul și destinul lui Scirea a început într-o manieră cu totul diferită față de cum a evoluat, demonstrând că viața e un șir de aventuri în care experiența e o călăuză mai mare decât prejudecățile sau vocile din jur, subiective la rândul lor, dar uneori copleșitoare precum un roi de albine frustrate și deranjate că au fost tachinate în propriul lor stup.
Născut într-o zonă izolată de la marginea zonei metropolitane milaneze, Gaetano a fost al treilea dintr-o familie modestă cu cei patru fii ai cuplului format din Stefano – un muncitor de origine siciliană la Pirelli și o mamă originară din Lombardia, Giuditta. Cele două cuvinte esențiale din viața sa aveau să rămână cele două regiuni, pentru că aceste gene reprezintă fundația sa personală – familia.
El a fost o singură dată căsătorit, cu Mariella Cavanna, care în urma dispariției lui a urmat o carieră politică în Parlamentul Italiei, mai întâi ca membru al partidului Forza Italia și apoi UDEUR. Cei doi aveau să fie părinții unui singur copil, un băiat născut la începutul anilor 1980, pe nume Riccardo care avea să devină analistul-șef al datelor statistice / parametrilor de joc la clubul Juventus Torino în prezent.
Începuturi. Un Inter mai mic.
Începuturile sale fotbalistice au venit exact în perioada copilăriei sale, când a prins generația epică a Inter-ului, condusă de pe banca tehnică de Hellnio Herrera. Prima dată a bătut mingea la clubul sportiv Serrenissima din Cinisello Balsamo, unde a jucat pentru început pe postul de vârf împins într-o formație de șapte la șapte (între 1963 și 1967). Giovanni Crimella, antrenorul echipei, avea să-l recomande în 1967 celor de la Atalanta, un club cunoscut pentru priceperea la creșterea de juniori.
Pe lângă faptul că purta aceleași culori ca ale Inter-ului fascinat de tânărul Scirea, clubul din Bergamo avea în acea perioadă potențialul de a deveni una din cele mai importante academii / centre de copii și juniori din fotbalul italian, lucru cu care se mândrește azi când a devenit o echipă cu pretenții europene constante.
Pe lângă acest lucru, lombarzii i-au acordat șansa de a se desfășura, dar i-au și testat potențialul în mai multe poziții pe teren; inițial a fost folosit ca extremă dreapta, perioadă în care și-a dezvoltat un control bun al balonului și o eleganță în joc, marcând multe goluri și apoi s-a reorientat mai mult spre zona centrală, unde a reușit să vadă jocul mai bine și astfel s-a repoziționat ca mijlocaș.
Promovarea sa la echipa Primavera a coincis exact cu momentul atingerii vârstei permise pentru stagiu militar, dar în paralel Gaetano muncea ca tâmplar în atelierul unchiului său din Cernusco sul Naviglio, o ocupație pe care a continuat-o și după ce avea să debuteze în Serie A. Ilario Castagner a fost antrenorul care l-a pus în centrul defensivei echipei Primavera alături de Antonio Percassi, care avea să devină președintele clubului din prezent.
Scirea nu s-a remarcat ca un fundaș de umplutură, devenind imediat liderul și organizatorul practic de joc al echipei Primavera, cu multe incursiuni la mijlocul terenului finalizate în dese rânduri cu pătrunderi în careul advers. În a doua jumătate a lunii septembrie din 1972, Scirea a bifat primul meci la prima echipă în prima ligă italiană, împotriva lui Cagliari, într-o remiză albă în deplasare unde a ocupat poziția de libero în locul lui Savoia.
Polivalența sa de la mijlocul terenului a provocat o dilemă atât în cadrul clubului bergamez, cât și a presei dacă Scirea ar fi mai util ca fundaș, decât mijlocaș central, deși jucătorul era obișnuit cu poziția de libero, care îl ajuta să penduleze pe ambele poziții și faze de joc extrem de rapid. Dilema avea să fie decisă de un meci pierdut cu 9-3 pe terenul lui AC Milan, în care Scirea nu a evoluat pe poziția sa.
După 20 de meciuri în campionat și 2 în Cupa Italiei, Scirea avea să rămână la Atalanta în următorul sezon – având în vedere retrogradarea echipei în Serie B, pe baza golaverajului inferior. În prima etapă a jucat ultimul său meci ca mijlocaș cu Atalanta, o înfrângere cu 0-1 pe terenul lui Como, fiind reprofilat de antrenorul Heriberto Herrera pe poziția de libero până la finalul sezonului și carierei.
Scirea a bifat toate cele 38 de meciuri de campionat pe teren (cu un gol înscris la jumătatea lunii mai 1974 împotriva Brindisi, o înfrângere în deplasare cu 1-2) și 10 meciuri în Cupa Italiei (cu un gol înscrie luna martie a aceluiași an într-o victorie împotriva echipei sale preferate din copilărie – Internazionale – în faza semifinalelor). Evoluțiile sale nu aveau să fie ignorate de echipele mari.
Juventus. Cea mai bună generație.
Cei de la Atalanta și Juventus aveau un trecut prolific împreună privind colaborarea dintre cele două cluburi, torinezii avându-l sub observație încă de la debutul în Serie A. Președintele Bortolotti a insistat pentru legitimarea lui în vara anului 1974 pentru o sumă totală de 700 de milioane de lire, care a inclus în transfer și aducerea în Lombardia a trei jucători de la Juventus – Giorgio Mastropasqua, Gian Pietro Marchetti și Giuliano Musiello, primii doi depășind 100 la Bergamo.
Retragerea lui Sandro Salvadore i-a făcut pe piemontezi să caute un înlocuitor pe măsura fostului libero, iar aducerea lui Scirea era mai mult decât ideală într-o defensivă din care mai făceau parte Cuccureddu, Gentile, Spinosi și Francesco Morini. Primul sezon i-a adus primul trofeu, campionatul, unde a evoluat 28 de meciuri din cele 30, ediția 1974-1975 fiind a 16-a câștigată de Juventus Torino.
Tot în această perioadă a prins debutul în echipa națională a Italiei, în penultima zi a anului 1975, la vârsta de 22 de ani, când a fost convocat de selecționerii Enzo Bearzot și Fulvio Bernardini pentru meciul amical dintre Italia și Grecia, câștigat de squadra azzurra; el avea să marcheze primul său gol la națională cinci ani mai târziu, tot într-un amical, disputat în luna aprilie cu Polonia, terminat 2-2.
La doi ani după câștigarea primului titlu intern, Scirea a fost protagonist la cea mai bună campanie din campionat în sistemul vechi, câștigându-l cu 51 de puncte, un record pentru formatul cu 16 echipe și 2 puncte la victorie; dulce a fost victoria pentru că au reușit-o în fața rivalilor locali, Torino, în fața cărora au terminat cu un punct avans. În plus, pe plan european au ridicat primul trofeu continental din vitrina plină deja, după o finală de Cupa UEFA disputată în dublă manșă cu Bilbao.
În tot acest timp, echipa națională se omogeniza cu o defensivă formată din portarul Dino Zoff, fundașii Giuseppe Bergomi, Antonio Cabrinim Claudio Gentile (ultimii, colegi de club) și el, care au format fundația cele mai puternice generații la nivel internațional pentru reprezentativa italiană după terminarea războiului, dominând finalul anilor 70 și 80. Primul semnal a fost la Mondialul din 1978, și apoi a urmat Europeanul din 1980, Italia ajungând în ambele turnee finale pe locul 4.
1982 avea să fie un an providențial pentru Scirea, Juventus și fotbalul italian, în ansamblu. El a contribuit la câștigarea celui de-al 20-lea campionat din istorie, torinezii câștigând dreptul de-a-și pune două stele pe logo-ul de pe tricou. De menționat că era ultimul campionat venit într-o serie de patru titluri consecutive câștigate cu Trapattoni pe banca tehnică, pe care a antrenat-o zece ani.
Tot atunci, Scirea avea să mai bifeze o premieră pentru el și generația sa la mondialul spaniol din 1982. După un început greoi în faza grupelor, italienii au învins Argentina și Brazilia în faza a doua, ca în semifinale să învingă cu 2-0 pe Polonia și în finală cu 3-1 o reprezentativă îmbătrânită a Germaniei de Vest. Campion mondial în 1982, Scirea avea să poarte banderola patru ani mai târziu în Mexic, unde a fost pe teren la meciul cu Franța din faza a doua, ultimul la echipa națională ca jucător.
Cupa Italiei câștigată în 1983 a deschis drumul unui trofeu european câștigat de Juventini, defuncta Cupa Cupelor, pe care au ridicat-o după o finală jucată la Basel în mai 1984 și câștigată în fața lui FC Porto. În același sezon, Scirea a câștigat al șaselea titlu cu torinezii și primul ca și căpitan cu normă întreagă, o banderolă oferit în vara anului 1983.
1985 avea să fie un an de povestit de nepoților în ceea ce privește momentumul sau apogeul generației lui Trappatoni de la Juventus, echipa reușind să câștige al patrulea trofeu și probabil cel mai important trofeu continental – Cupa Campionilor Europeni – obținut la Bruxelles după finala tragică de pe stadionul Heysel împotriva englezilor de la Liverpool, pe care i-au învins la începutul anului în meciul finalei de Supercupă a Europei.
Seria de succese a continuat la nivel internațional împotriva sud-americanilor de la Argentinos Juniors, pe care i-au învins la Tokyo în finala Cupei Intercontinentale, un trofeu ridicat de însuși Scirea. Înainte de ultimul său turneu final de Campionat Mondial, Scirea a obținut ultimul trofeu în calitate de jucător al lui Juventus – campionatul din 1986 – al șaptea din cariera sa de aproape 14 ani, încheiată la finalul sezonului 1987-1988, la doar 35 de ani.
Sfârșitul e și nu e aici.
În cei 16 ani ca jucător profesionist în tricourile lui Juventus și Atalanta, a reușit să strângă 624 de meciuri și 34 de goluri în toate competițiile, din care 554 doar la Juventus (32 de goluri). La Juventus a strâns 377 de meciuri și 24 de goluri în Serie A, reușind să câștige de șapte ori campionatul, 2 Cupe ale Italiei, 1 Cupă a Campionilor, 1 Cupă a Cupelor, 1 Cupă UEFA, 1 Supercupă a Europei și 1 Cupă Intercontinentală.
Cu trofeele internaționale câștigate la Juventus, el și Antonio Cabrini au devenit primii jucători din fotbalul modern care au câștigat toate competițiile oficiale puse în joc, iar clubul Juventus Torino a devenit primul capabil să-și expună zestrea de trofee cu toate cupele organizate de UEFA. La echipa națională, Scirea a adunat până la retragerea sa cu doi ani înainte numai puțin de 78 de selecții (10 ca și căpitan) și 2 goluri marcate.
După ce s-a retras, Scirea a urmat cursurile școlii de antrenori de la Coverciano, iar imediat după ce a obținut licența de antrenor, la propunerea lui Giampiero Boniperti, a acceptat oferta clubului Juventus de a deveni antrenorul secund al lui Dino Zoff, responsabil cu urmărirea adversarilor și observarea acestora la fața locului, o conjunctură care avea să-i fie fatală. Totuși, înainte de Juventus, președintele Regginei i-a oferit șansa să devină direct principal în Serie B.
Din păcate pentru Scirea, experiența de antrenor va dura doar un an, căci se va încheia odată cu viața sa, în urma unui accident tragic rutier. La începutul lui septembrie 1989, din postura de secund al italienilor, Scirea a fost însărcinat cu studiul la fața locului al următorului adversar din Cupa UEFA, polonezii de la Gornik Zabrze, o echipă modestă care putea pune probleme și pe care el alături de Zoff doreau să o analizeze suficient de bine, cât echipa să nu aibă probleme.
În drumul de întoarcere spre Varșovia, de unde urma să ia zborul spre Torino, el alături de șofer, traducătorul și un oficial al clubului Gornik, aflați într-un Polski Fiat au fost loviți puternic de o camionetă/dubă în apropierea orașului Babsk, luând foc din cauza a patru canistre de petrol, puse deoparte pe bancheta din spate în caz de avarie / epuizarea combustibilului.
Dintre cei patru pasageri, doar oficialul polonez a fost salvat pentru că a stat pe scaunul din față. El a fost inspirat să deschidă ușa în momentul coliziunii și să iasă din mașină mai repede. Pentru ceilalți trei, impactul a fost fatal, iar rezultatul autopsiei nu a indicat vreo vătămare / urme lăsate de impact. Scirea a fost adus la un spital din apropiere, dar din cauza arsurilor grave, s-a pronunțat decesul pe loc.
Tragicul eveniment s-a produs într-o după-amiază de duminică și informația a fost difuzată în Italia la aceeași oră cu emisiunea sportivă de prime-time care era echivalentul Procesului Etapei din Italia. La finalul sezonului 1989-1990, Zoff și echipa aveau să-i dedice trofeul de Cupa Italiei câștigat într-o finală cu Milan. Scirea avea să fie înmormântat în cimitirul mânăstirii din Morsasco, orașul natal al soției sale.
Reputația câștigată în perioada sa ca jucător avea să rămână în mentalul colectiv, prin folosirea numelui său pentru competițiile de juniori, premiile de fair play, precum Cupa Gaetano Scirea organizată anual în Matera și Premiul Național Gaetano Scirea oferit de municipalitatea orașului Cinisello Balsamo, oferit de un juriu de jurnaliști celui mai meritoriu jucător din punct de vedere al loialității și sportivității pe teren.
În 2005, fostul său antrenor de la naționala Italiei, Enzo Bearzot a propus retragerea numărului 6 de la echipa națională în semn de respect, iar trei ani mai târziu municipalitatea torineză a numit o stradă după el în cartierul Mirafiori Sud. Și nebunia nu s-a oprit aici, numele devenind un brand pentru locații precum Arena Metato, un loc la școala de fotbal din Pisa, stadionul orașului său natal, stațiunea de vacanță – sicignano degli Alburni și chiar un club local de baschet.
La mai bine de 30 de ani de când clubul juventus a numit oficial prin suporterii săi sectorul sudic al stadionului Delle Alpi în memoria sa, Gaetano Scirea va rămâne în memoria fanului fotbalului nostalgic unul dintre cei mai buni, eleganți și excepționali jucători din ultimii 40 de ani, un libero ca nimeni altul așa cum îl vedem noi pe Belodedici în România.