Árpád Weisz – sau maghiarul născut la momentul nepotrivit și locul nepotrivit

Cum orice iubitor de pariuri sportive are biletele sale epice, așa și orice club de fotbal cu o istorie îndelungată are momente în cronologia sa când se dovedesc adevăratele caractere și personalitățile individuale devin legende, care creează un mit, un spirit, o speranță pentru un grup de oameni și microbiști să creadă în altceva care să le aline sau să le facă uitate problemele în timpul liber. Cluburile mari sunt o dovadă evidentă, căci nu ajungi la vârful muntelui dacă nu treci de serpentinele alunecoase și zonele stâncoase.

Istoria are cinismul și darul nedorit de a ne căli prin foc și gheață pentru a vedea dacă suntem la fel de veritabili ca și diamantele pe care le admirăm drept bijuterii. În cele mai multe cazuri, suntem doar niște pietre mai mult sau mai puțin prezente la număr, care însumează un tablou relativ banal și fără nicio morală finală. De ce ne naștem și de ce murim? Un filosof are o continuă dilemă privind aceste scurte întrebări, pe care oamenii simpli și practici sunt prea focusați ca să le dea atenție.

Din păcate, vine momentul cândva în viață, când întrebările devin o condiție de a trăi și atunci dilema nu mai este o întrebare, ci o stare de fapt. Fotbalul, prin toată puterea sa de a schimba oameni, gânduri și civilizații, nu a avut și nu va avea puterea necesară de a schimba un sistem care este deja anchilozat pe o traiectorie greșită – asemeni unei locomotive al cărui conductor este sub influența unei amfetamine care-i blurează contactul cu realitatea.

Începuturi. Prin cenușa imperiului și la început de secol XX.

Eroul poveștii avea să cunoască zorii primelor zile într-un oraș de la mijlocul Ungariei, Solt, aflat atunci la marginea jumătății maghiare din Imperiul Austro-Ungar, plasat central în mijlocul țării pe care azi o știm ca Ungaria. În plus, acesta este unul din numeroasele orașe prin care trece Dunărea până să ajungă apoi în Serbia și România, iar la nivel istoric, existența acestuia își are originile încă din vremurile antice, când a funcționat ca popas de transport pentru romani în drumul spre Dacia.

Revenind la fotbal, pe scurt, aici s-a născut Arpad Weisz, un nume uitat de mulți din cauza destinului său nefericit, fiind adus pe lume într-o familie de evrei la mijlocul lunii aprilie din 1896, într-un moment extrem de complicat al secolului XIX, când multe dintre țările aflate sub umbra marilor imperii europene își manifestau dorința de emancipare, independență și autonomie față de puterea centralizată.

Părinții săi, pe nume Lazarus și Sofia au ales numele de Arpad pentru băiatul lor, fiind inspirați de legenda eroului național Arpad, fondatorul dinastiei maghiare de la sfârșitul secolului 9 (850-907 d.Hr.). Pe plan profesional, tatăl lui Arpad era un stomatolog profesionist, iar fiul său avea să fie un student conștiincios terminând gimnaziul și întrerupând studiile universitare începute la Budapesta, la facultatea de drept, din cauza primului război mondial.

Ca mulți din generația sa, el a fost înrolat în armata Imperiului Austro-Ungar și a fost luat prizonier de război în 1915 la Trapani, în contextul conflictului direct cu Regatul Italian – bătălia de la Isonzo din Muntele Mrzli de lângă Tolmino de la sfârșitul noiembrie, la doar 19 ani. Pentru tânărul maghiar acesta avea să fie începutul unei saga memorabile privind legătura sa cu Italia, având în vedere traiectoria sa ulterioară în domeniul care poate depăși prejudecățile și cicatricile trecului sau ale problemelor sociale recurente – fotbalul.

Mult mai târziu decât o parte din contemporanii săi, el a început să joace fotbal la nivel profesionist la o echipă mică din jurul Budapestei, Toereskves SE, clubul companiei feroviare maghiare –  în paralel cu meseria sa civilă de angajat la o bancă. Vârsta sa destul de înaintată pentru un debutant în sportul profesionist – 24 ani nu l-a împiedicat să îmbrățișeze aventura, ajungând apoi să evolueze la o echipă reprezentativă a etnicilor evrei din Europa Centrală, Maccabi Brno – localizată în Cehia.

Echipa era un exemplu al deschiderii regional pentru comunitatea evreiască, una nu neapărat privilegiată, cât recunoscută ca o comunitate normală de oameni, capabiă să formeze multe echipe și cluburi, precum Hakoah Viena, Bar Kochba Berlin, Hagibor Praga, Maccabi Krako. Clubul din Brno se regăsea în cercul select al echipelor caare făceau turnee europene în fiecare an, învingând în meciurile demonstrative echipe ca Real Madrid sau naționala Italiei, având jucători amatori, majoritatea lucrând în companiile/întreprinderile care susțineau acele societăți sportive.

Nu a durat mult până a atras atenția naționalei de fotbal a Ungariei. În doar cinci ani de carieră (1919 – 1923 – Torekves și 1923-1924 – Brno), el avea să devină o parte importantă a echipei olimpice maghiare cu care Gyula Kiss s-a prezentat la turneul final al Jocurilor de Vară de la Paris din 1924. Jucătorul ofensiv de bandă stângă a avut o perioadă relativ bună în care a bifat șase meciuri amicale pentru echipa națională, inclusiv un meci demonstrativ  disputat cu Italia la Genova în martie 1923.

Tocmai după acel meci, căpitanul-selecționer avea să ajungă să evolueze în campionatul italian tocmai la echipa genoveză, o traiectorie pe care o putea avea în aceeași vară a anului 1923 și Weisz, care a preferat Cehia în loc de Italia, deși avea oferte de la Padova. Din cauza faptului că sistemul competițional din noua sa țară nu era încă bine definit, el nu a fost o piesă esențială a primei echipe, aceasta fiind motivația antrenorului de a nu-l folosi niciun minut la Jocurile Olimpice.

În afara de gustul amar al băncii de rezerve, Weisz se confrunta cu un fenomen recurent la acea perioadă în toată Europa, cu seamă mai pregnant în țările cu comunități puternice evreiești. Președintele Miklos Horthy, un recunoscut antisemit, a fost omul care a susținut mișcarea revizionistă și antievreiască din acei ani, aducându-și camarila să preseze și să elimine orice sportiv evreu din loturile sau competițiile în care Ungaria era reprezentată. Un exemplu este cazarea delegației într-un hotel cu mai mulți șoareci și șobolani prezenți în incintă decât oameni.

Astfel, Ungaria a pierdut cu 0-3 cu Egipt partida de departajare la Jocurile Olimpice, după o victorie zdrobitoare de debut cu 5-0 în fața Poloniei, și o mare parte din jucătorii componenți ai naționalei nu s-au mai întors la lot, printre aceștia fiind recunoscutul viitor antrenor Bela Guttmann sau colegul său de la Brno, Ferenc Hirzer, primul străin transferat de familia Agnelli la Juventus Torino. Foarte aproape de pragul vârstei de 30 de ani, Weisz a ales și el drumul Italiei, ajungând la Alessandria.

Fotbalul – bucuria constantă într-un prezent din ce în ce mai nesigur în Italia.

Noua destinație era desprinsă dintr-un alt univers, fiind așezate la poalele dealurile Piemontului între râurile Tanaro și Bormida. Nu a durat mult până să debuteze în toamna lui 1924, tocami la mijlocul lunii octombrie într-o partidă din deplasare cu Andrea Doria din Genova, un meci în care a reușit să înscrie la debut. Parcursul său la Alessandria continuat până în 1925, adunând 6 meciuri în total jucate în campionat, intrând în atenția celor de la Internazionale, care s-au arătat impresionați de potențialul său de joc și tactic.

Milanezii l-au ofertat la câteva luni distanță și au reușit să-i ofere un contract nesperat de jucătorul evreu de la marginea Europei. Echipa nu avea numele recunoscut astăzi, pentru că avea o reminiscență comunistă – Internaționala Comunistă, iar dictatorul fascist Benito Mussolini, având deja doi ani bifați la conducerea țării a impus ca echipa să fie redenumită după fostul episcop al Milanului și patron spiritual al orașului – St. Ambrus sau Ambrozie, cum se poate traduce de unii.

Experiența lui din Lombardia avea să fie scurtă și scurtată, prinzând doar 11 meciuri și 3 goluri într-o ediție câștigată de Juventus, perioadă în care acesta a impresionat nu pentru calitățile inițiale ca jucător – viteză foarte bună și viziune de joc, cât pentru cele de lider, atunci când se afla pe banca de rezerve și-și direcționa colegii asemeni unui antrenor, un lucru pe care milanezii l-au luat în vedere nu la mult timp după ce acesta s-a retras definitiv din cauza unei accidentări grave la genunchi.

Pentru o perioadă scurtă a ales America de Sud ca studiu de caz, pentru a înțelege jocul de fotbal și tehnica lui conceptuală, inspirându-se de la campioană olimpică a ultimelor două ediții din acea perioadă – Uruguay-ul – care l-a motivat și mai mult să devină un antrenor cu acte în regulă, revenind în returul ediției 1925-1926 în Italia la echipa unde a jucat prima dată pe pământ mediteraneean – Alessandria – ca secund al lui Augusto Rangone, fost selecționer al Italiei.

Echipa a terminat pe locul 10, având unul dintre cei mai buni jucători chiar un jucător maghiar – Lorincz Tritz, golgheterul echipei cu 16 goluri, iar în vara lui 1926 – președintele lui Internazionale – Senatore Borletti i-a propus să vină în calitate de preparator fizic și în cel mai bun caz ca secund, cel mult un principal interimar până la găsirea unui nume important să vină pe bancă. Totuși, tânărul de doar 30 de ani avea să se dovedească un inovator al jocului, privind toate aspectele sale.

El a reușit să adapteze sistemul 2-3-5 la stilul fotbalului italian, schimbând metodele de antrenament tehnico-tactice, fiind preocupat de pregătirea mentală și fizică a jucătorilor, implicat în toate momentele de pregătire de la sesiunile de antrenament, țipete, sfaturi, echipamente și pantofi de joc. Una din sursele de inspirație avea să fie antrenorul englez Chapman care a schimbat stilul de joc al acelor ani la Arsenal în așa fel în câte echipa să aibă cinci fundași (M) și cinci atacanți (W).

Preocuparea lui pentru sport nu s-a oprit aici, el fiind primul antrenor din Italia care a folosit tricourile și șorturile de antrenament specifice echipei sale, urmărind mișcările fiecărui jucător în parte și oferindu-le un regim de pregătire fizică adaptat la capacitățile lor. Tot el a pus bază pe sectorul de copii și juniori, într-o manieră care orice jucător talentat avea potențialul de a fi luat în seamă la prima echipă (lucru care s-a întâmplat cu Fulvio Bernardini sau Giuseppe Meazza).

Ambrosiana sau destinul trist al unei echipe cu potențial mare de performanță.

Primul an s-a încheiat relativ decent pentru un antrenor de vârsta sa aflat prima experiență importantă cu un loc 1 în grupa lor de turneu regulament și poziția a cinciea în play-off-ul pentru clasamentul final, ieșind în evidență jucători precum Leopoldo Conti, Fulvio Bernardini, Delfo Bellini sau Guido Gianfardoni printre cei mai folosiți cu 28 de meciuri și austriacul Antonio Powolny cel mai bun marcator, cu 22 de goluri, atât pentru echipa milaneză, cât pentru întreaga primă divizie italiană.

Următorul sezon a început cum nu se putea mai rău, din cauza faptului că noua vedetă adusă de la Juventus Torino – Luigi Allemandi fusese suspendat la puțin timp scurt după mutarea sa la Milano. Motivul a fost controversat și implica în sine un scandal de corupție privind o posibilă tentativă de aranjament la derbiul cu Torino din 1927, o situație care a deposedat echipa torineză de titlul câștigat în 1927.

Mai precis un oficial de la echipa rivală a lui Juventus i-a oferit lui Luigi o sumă de 35.000 de lire pentru a pierde meciul, plus 25.000 imediat după meci. Torinezii au câștigat oricum cu 2-1, iar Allemandi a fost unul din cei mai buni jucători de pe teren ai lui Juventus, refuzând să primească banii promiși de la adversari. Ghinionul a făcut ca un jurnalist să afle de acest mic secret și să facă publică informația, care a degenerat într-un proces finalizat cu o suspendare pe viață.

Deși torinezii nu și-au mai recuperat titlul, Allemandi a fost iertat și grațiat de Comitetul Național Olimpic Italian un an mai târziu și avea să continue ceea ce nu începuse încă – aventura la Internazionale. Dar până să beneficieze de calitățile sale, Weisz a fost nevoit să se adapteze și l-a reprofilat pe atacantul Bernardni într-un mijlocaș ofensiv, ieșind cel mai mult în evidență din rândul vârfurilor cu 17 goluri marcate într-o ediție încheiată pe locul 7 la finalul barajului pentru campionat.

În ediția 1927-1928 l-a promovat la prima echipă pe tânărul Giuseppe Meazza, un nume ce avea să devină locomotiva și simbolul clubului în perioada imediat următoare. DIn păcate, interiștii aveau să cadă pradă reformelor fasciste ale lui Mussolini și după un turneu disputat în America de Sud, acesta a preferat să rămână pentru a-și continua studiile începute în Uruguay cu câțiva ani înainte în alte țări vecine precum Argentina, ca la începutul anilor 30 să publice o carte de succes în Italia.

Pentru mulți, Jocul de Fotbal, rămâne prima carte de metodologie a fotbalului italian, care a stat la baza teoretică a studiului jocului de fotbal pentru antrenorii italieni multe decade după, în prezent fiind aproape dispărută cu puține exemplare rămase. Echipa a fost forțată să-și schimbă denumirea direct în Ambrosiana-Italia, iar el în Veisz, din cauza presiunii guvernului fascist de a elimina orice urmă sau prezență evreiască în sistemul și societatea italiană, promovând cu exces naționalismul.

În tot contextul acesta din ce în ce mai cenușiu din punct de vedere istoric și social, Arpad și-a găsit iubirea vieții sale în Ilona Rechnitzer, cu care s-a căsătorit la sfârșitul lunii septembrie 1929 în Szombathely din Ungaria, localitatea natală a consoartei sale, în vârstă de aproape 21 de ani la acea vreme. Cei doi aveau să dea naștere la doi copii, ambii născuți în perioade diferite petrecute de Arpad ca antrenor la Inter – Robert în iulie 1930 și Klara în octombrie 1934.

Seria pozitivă din viața maghiarului avea să continue în ediția 1929-1930 – prima sub noul format de ligă cu tur-retur, fără baraj, care a fost câștigată de echipa sa, reușind în același timp să devină cel mai tânăr antrenor străin campion din istoria fotbalului italian – 34 de ani – un record care stă în picioare până în prezent, fiind depășit doar de Armando Castellazzi în 1938 – când fostul jucător din perioada lui Weisz reușea să aducă titlul milanezilor la doar 33 de ani.

Vedeta acelui sezon a fost fără doar și poate tânărul promovat cu doi ani înainte, Giuseppe Meazza aflat la al doilea sezon în care a marcat peste 20 de goluri la prima echipă și implicit a ieșit golgheterul milanezilor, dar în acel an cifrele au fost pe așteptări cu 31 de goluri în 33 de partide, vitale pentru ca milanezii să reușească titlul în fața rivalilor de la Juventus și Genoa. Cu jucători precum Conti cu banderola sau Serantoni, Blasevich decisivi la rândul lor, nu e de mirare reușita.

Pe lângă performanța în sine de a ieși în fața unor echipe cu un renume deja format precum Juventus sau Genoa, rezultatele din timpul campionatului au fost ieșite din comun: victorii categorice precum 6-1 cu Padova, 4-1 cu Genoa, 4-2 cu Lazio, 4-0 cu Pro Vercelli, 6-0 cu Roma, 5-1 cu Brescia, plus desigur victorii duble cu Juventus și Milan. În plus, primul loc i-a asigurat participarea în competiția regional-semi-continentală – Mitropa / Cupa Europei Centrale.

Un episod memorabil din acel an, 1930, rămâne meciul decisiv cu Genoa de la jumătatea lunii iunie 1930. Fiind un meci gândit mai mult ca o sărbătoare festivă, spectacolul pregătit de club avea în vedere ca mingea de joc să fie adusă de un avion mic care să planeze deasupra stadionului cu câteva minute înainte de meci; din păcate, o bună parte din spectatori s-a speriat de sunet și panicați de fundalul sonor, au presat tribuna de lemn care a căzut, prăbușindu-se în jurul a o mie de persoane.

Tot răul spre bine, căci nimeni nu a murit, meciul s-a jucat, iar partida a fost un spectacol remarcabil pe teren, cu Genoa având avantaj de trei ori, revenirea de la 1-3 fiind dictată de însuși Meazza. Pe final de meci, genovezii au avut o lovitură de pedeapsă, care a fost ratată și remiza avea să dea aripi milanezilor, care au învins etapa următoare pe Juventus, câștigând matematic titlul. Din păcate, aventura lui nu avea să continue decât un sezon, fiind strâns legat de ultimul președinte.

Rivalii impulsionați de surpriză obținută de Arpad în 1930 au preluat modelul clubului milanez, reușind s-o elimine relativ ușor din lupta pentru titlu, terminând pe locul 5 cu 38 de puncte la 17 puncte distanță de campioana Juventus, și la 18 de retrogradare. Din cele 17 adversare, opt aveau la rândul lor un antrenor maghiar, mai puțin campioana din Torino care a mizat pe Carlo Carcano. Meazza a continuat creștea sa jucător, prinzând 40 de meciuri și 31 de goluri în toate competițiile.

Ultimii ani din Italia. Imprevizibilul începea să-și facă simțită prezența.

Ajuns la sfârșitul anilor 20 printr-un concurs de împrejurări defavorabile pentru club la conducerea milanezilor, Oreste Simonotti poate fi creditat cu salvarea clubului de la faliment, deoarece președintele pe care l-a înlocuit – Ernesto Torrusio – venea după o campanie pierdută la alegerile locale pentru primăria Milanului și salariile jucătorilor pluteau în derivă. Intervenția sa cu investiția din portofelul său i-au oferit trei ani în care l-a readus la club pe antrenorul Arpad Weisz.

Ce-i drept, cei care au insistat mult pentru ajutorul său au fost autoritățile fasciste care nu voiau să piardă potențialul de popularitate pe care echipa de fotbal o avea și atunci. Dar din păcate, episodul nefericit cu tribunele căzute la meciul cu Genoa avea să-l coste scump, suficient cât să ceară ajutorul federației italiene de fotbal pentru a evita o nouă criză financiară, care nu i-a dat niciun răspuns favorabil și obligându-l să renunțe la conducerea administrativă a echipei în decembrie 1931.

Fără susținerea unui președinte cu puteri depline, primul și singurul din fotbalul italian care a câștigat două campioane cu două cluburi diferite, Weisz a fost nevoit să-și caute de lucru după un sezon slab în ediția 1930-1931, când a ajuns până în semifinalele Cupei Mitropa, fiind eliminat de Sparta Praga și un loc 5 în campionat. Interesant e că s-a produs o rocadă maghiară la conducerea Interului și a noii sale echipe Bari, Weisz venind în locul lui Hajdu, iar Toth în locul lui Arpad.

Clubul din Bari venea după o serie pozitivă de performanțe, promovarea din Serie B la care a contribuit un alt antrenor maghiar pe nume Janos Hajdu, continuată cu apoi cu un sezon rezonabil în prima ligă care s-a încheiat cu salvarea echipei de la retrogradare, terminând peste linie, dar la egalitate cu Brescia, pe care avea s-o învingă într-un baraj de supraviețuire la mijlocul luni iunie 1932 cu scorul de 2-1. Eroii de pe teren au fost Giuseppe Ballerio cu 34 de meciuri și Antonio Bisigato cu 14 goluri înscrise, ambii cu o experiență ulterioară la Ambrosiana-Inter, până la începutul războiului.

Noul președinte de la Inter, Ferdinando Pozzani, l-a convins să se întoarcă pentru a doua oară la clubul milanez, după ce a preluat funcția în timpul sezonului trecut la sfârșitul lunii ianuarie 1932. Conducătorul avea susținerea regimului fascist și avea multe afaceri profitabile, de la agricultură la petrol, fiind factorul de stabilitate de care clubul avea nevoie și o realitate care avea să funcționeze în favoarea milanezilor și a lui Arpad care avea să revină la club în locul unui alt maghiar, Istvan Toth.

Locul 6 obținut de predecesorul său a fost imediat uitat de Weisz, care a readus speranța în rândul lombarzilor. Ediția din 1932-1933 s-a terminat cu un loc doi în campionat, la opt puncte distanță față de tradiționala campioană Juventus, completat de un parcurs bun în Cupa Europei Centrale, unde s-a revanșat față de eliminarea precedentă, învingând în dublă manșă pe Sparta Praga și jucând o finală cu Austria Viena, pe care a pierdut 3-4 la general, câștigând partida tur din Italia.

Performanța la nivel intern a fost repetată în ediția urmtoare de campionat, când a terminat la patru puncte distanță de Juventus, dar a ieșit devreme din competiția regională a Cupei Europe Centrale. Cu un lot omogenizat având nucleul în jurul portarului Carlo Ceresoli, golgheterului Giuseppe Meazza, veteranilor Luigi Allemandri și Armando Castellazzi, plus un grup de străini talentați ca Atilio Demaria, Francesco Frione și Riccardo Faccio din America de Sud, Inter părea într-un ciclu pozitiv.

Pozzani a reprezentat un punct de cotitură în fotbalul italian: în contrast cu perioada socio-istorică a anilor 30, el a fost primul președinte care a amendat personal jucătorii, care a controlat viețile private ale acestora, primul care a interzis jurnaliștii indezirabili să primească acreditare la meciurilor lor de acasă, iar bomboana de pe coliva, relația execrabilă cu antrenorii, peste care intervenea mereu de la antrenamente la formația de joc, schimbând în zece ani opt oameni, inclusiv Castellazzi.

Weisz, un om timid și rezervat din fire, nu a văzut cu ochi buni acest parteneriat unilateral dezvoltat de președinte, alegând să-și ducă până la final contractul semnat în 1932 cu echipa milaneză și să plece din Lombardia, în locul său fiind adus tot un maghiar – Gyula Feldmann, care s-a bazat în continuare în mare parte pe același lot unde Ceresoli și Meazza au fost locomotivele echipei. Următoarea experiență avea să fie una umilă și inedită, dar satisfăcătoare pentru o nouă aventură.

Novara și Bologna. În umbra marelui nor și a unui viitor întunecat.

Pentru maghiarul născut la Dunăre, noua destinație de Novara părea desprinsă din altă realitate, ținând cont că acesta a rămas în istoria echipei milaneze ca fiind unul dintre cei patru antrenori care au avut un impact enorm pentru echipa lombardă (212 meciuri) – Herrera, Trapattoni sau Mancini. Noua echipă venea după un sezon decent în Serie B și perioada petrecută de est-european avea să creeze un avânt bun și o fundație solidă pentru un loc 2 într-una din serii.

Din păcate, echipa a terminat la trei puncte în spatele genovezilor care au retrogradat atunci pentru prima dată în istoria competițională de 40 de ani a fotbalului italian, dar un an mai târziu, Novara avea să se revanșeze și să promoveze pentru prima dată în prima ligă. Pentru Weisz însă, aventura lui în Serie B avea să se termine la jumătatea ediției 1934-1935, fiind adus la conducerea echipei Bologna, unde, ce să vezi, a înlocuit din nou un antrenor maghiar pe nume Lajos Kovacs, urmând să intre în istorie.

Pe plan familial, noua destinație bifa multe necesități binevenite pentru familia sa, orașul nordic era mult mai liniștit și mai puțin cosmopolit decât Milanul, mai ales pentru soția sa Ilona (care și-a latinizat numele în Elena) și cei doi copii care au fost botezați în religia catolică (pentru a avea un viitor mult mai predictibil într-o societate și așa imprevizibilă cum era Italia lui Mussolini). Din păcate, umbra din ce în ce mai înfometată îl tot urmărea, fiind prezentă la crearea acelei echipe – Bologna.

E vorba de Leandro Arpinati, fostul președinte de federație ajuns liderul local al partidului fascist, care a supervizat evoluția echipei locale, odată cu convingerea președintelui Renato Dall’Ara, un om cu origini modeste care făcuse afaceri profitabile în zona textilelor. El a avut meritul de a-l convinge pe Weisz să vină la clubul bolognez, deși la prima vedere părea indezirabil din cauza originilor sale evreiești. Până la finalul ediției 1934-1935, echipa avea să termine pe locul 6 în campionat.

Mijlocul anilor 30 a reprezentat un sezon de tranziție pentru echipa roș-albastră, pentru că venea după un an bun în care a terminat pe locul 4 și a câștigat Cupa Europei Centrale în 1934, creându-și o aură și o presiune de a-și menține și depăși rezultate, un nivel la care a ajuns odată cu aducerea antrenorului maghiar. Unul dintre eroii nespuși ai acelei perioade avea să fie un preparator fizic adus din Argentina, Filippo Pascucci de la River Plate, pe care l-a cunoscut în perioada de studiu din 1928.

Nucleul echipei avea să fie format din golgheterul Angelo Schiavio cu 12 goluri, portarul Mario Ganni și un grup de jucători precum Montesanto, Monzeglio, Corsi, Fedullo. Nu este întâmplător că următorul sezon cu aceștia avea să reușească o performanță incredibilă în acea perioadă, să câștige campionatul, bazându-se pe un lot de doar 14 jucători. Diferența la nivelul clasamentului nu era indecentă, terminând la un punct de locul 2 – Roma și încă unul față de locul 3 ocupat de Torino.

Eroul ofensiv a rămas aceeași locomotivă din atac, Schiavio cu 11 goluri în toate competițiile, alături de jucători precum Andreolo, Fiorini, Gasperi, Gianni, Reguzzoni cu 34 de meciuri. Pe plan intern și regional, echipa s-a rezumat la evoluții modeste – optimi de finală în Cupa Italiei și cupa Europei Centrale.  Reușita în sine a devenit și a rămas istorică pentru a întrerupt șirul aproape neîntrerupt al campionatelor câștigate de Juventus.

Performanța l-a făcut pe Weisz primul antrenor care a câștigat titlul cu două echipe diferite în Italia, pe lângă simplul fapt că echipa roș-albastra se afla la al treilea trofeu de gen din istoria clubului. Din fericire, acesta avea să fie începutul seriei istorice care îl va transforma din nume mare în legendă. Ediția următoare, 1936-1937, echipa avea să-și apere titlul, ajungând până în optimile de finală ale Cupei Europei Centrale și impresionând într-o nouă competiție – Turneul Expozițional de la Paris.

Ultimul turneu menționat era un alt prototip hibrid al unei competiții europene continentale neoficiale, la care au participat multe echipe din spațiul vestic occidental și din Europa Centrală. Organizatorii erau elvețienii care prin federația lor au dat un nume propriu – Cupa Câștigătorilor, dar acea ediție din 1937 a fost una specială pentru că se desfășura în cadrul unei Expoziții Internaționale de Artă și Tehnică a Vieții Moderne. Printre adversarii acelei ediții s-au regăsit Chelsea sau Slavia.

Parcursul a fost început cu o victorie, 4-1 cu Sochaux, continuat în semifinale cu una nouă, 2-0 cu Slavia Praga și trofeul l-a câștigat tocmai în fața englezilor de la Chelsea, într-un meci memorabil câștigat cu un scor de 4-1, unde eroul meciului a fost Carlo Reguzzoni, nimeni altul decât locomotiva ofensivă a echipei din toate competițiile pentru Bologna – 13 goluri, urmat de Busoni cu 9 goluri și Andreolo cu t6 goluri. În doar doi ani, Bologna trecuse de la mijlocul clasamentului în centrul european al atenției, o situație care îi va aduce beneficii și multe ținte nedorite.

Ultimul sezon de lungă durată s-a încheiat pe locul 5 în campionat, completată cu sferturi de finală în Cupa Italiei, o ediție în care evoluția lui Reguzzoni din urmă cu un sezon a fost confirmată cu încă 17 goluri în toate competițiile și Dio Fiorini cu 33 de prezențe. Din nefericire, anul 1938 avea să înceapă o serie negative de întâmplări și situații pentru antrenorul maghiar, atât din punct de vedere profesional, cât și personal, finalizată în mod tragic doar patru-șase ani mai târziu.

Olanda. Fuga în Occident sau destinul inevitabil al unui rău social și politic.

Noul sezon competițional din Italia a început în aceeași zi în care au fost adoptate și publicate în ziarul oficial setul de legi antievreiești care îi scoteau pe majoritatea oamenilor de această origine din spectrul muncii și al activităților sociale, în special pe cei veniți după primul război mondial în anul 1919. El avea să bifeze ultimul său meci oficial în Italia tocmai la jumătate lunii octombrie, împotriva lui Lazio, o echipă care l-a ofertat în acea vară și pe care a refuzat-o, plus că a învins cu 2-0.

Obligat de noul context socio-politic, el a fost schimbat cu un austriac agreat de regimul fascist, care la acea vreme devenise partener militar declarat al lui Hitler – Hermann Felsner – un personaj familiar echipei din Bologna, fiind antrenor timp de o decadă imediat după primul război și artizan al primelor două campionate câștigate de aceștia atunci.

El nu avea să schimbe nimic din scheletul omogenizat de maghiar în ultimii patru ani, reușind să aducă un nou titlu, primul pe care Mussolini nu a mai fost obligat să-l ofere unui evreu, așa cum s-a întâmplat în trei rânduri în trecut. Pe plan european, echipa avea să ajungă până în semifinalele Cupei Europei Centrale, iar eroii echipei au adus nume noi în centrul atenției precum Puricelli cu 23 de goluri în toate competițiile, sau Mario Pagotto cu 35 de prezențe ca Reguzzoni sau Andreolo.

Revenind la Weisz, acesta a fost nevoit să părăsească Italia alături de familia sa, soția și copii (unul dintre ei fiind deja înscris la ciclul primar școlar) pentru a se refugia în primă fază în Bardonecchia, un oraș piemontez aflat la granița vestică a Italiei cu Franța, unde avea să treacă frontiera și să se adăpostească o perioadă la Paris, unde avea speranța în conexiunile și relațiile de prietenie pe care avea să urma să-și găsească repede un loc de muncă, un lucru care din păcate nu s-a mai întâmplat.

După trei luni în care nu a primit nicio ofertă concretă de lucru, decât vorbe și promisiuni, Weisz începuse să-și piardă speranța, mai ales că era obligat de împrejurări să-și vadă familia înfometată. Din fericire, pentru o scurtă perioadă, salvarea avea să vină din partea lui Karel Lotsy, directorul sportiv al unei echipe mici din Olanda – FC Dordrecht, care i-a oferit un contract de antrenor principal până la mijlocul lui august 1939, așa că primăvara lui 1939 i-a adus mutarea în Olanda.

Numit la sfârșitul lunii ianuarie, el a sosit cu familia sa în gara din Dordrecht la mijlocul lunii februarie 1939, iar impactul său la noua echipă avea să fie unul de neuitat pentru aceștia deoarece a avut șansa de colabora cu o conducere deschisă și dispusă să-l ajute, dar să-și pună încrederea în capacitățile sale. Însuși, președintele Willem van Twist a garantat personal pentru ca Arpad să primească un permis temporar de muncă pentru a-i prelungi șederea și perioada la clubul olandez.

Priceperea sa a reușit să salveze echipa de la retrogradare, mai ales după meciul din ultima etapă de pe teren propriu câștigat cu Utrecht. Deși natura financiară a clubului nu îi permitea să aibă resurse financiare infinite, conducerea a făcut eforturi considerabile și au reușit cu dificultate în octombrie să-i prelungească oficial șederea în Țările de Jos, iar familia Weisz s-a mutat într-o casă din Bethlehemplein. Respectul reciproc avea să fie răsplătit mult mai mult în următorul sezon.

Ediția 1939-1940 s-a încheiat cu o clasare pe locul 5, pierzând un singur meci pe teren propriu cu Sparta Rotterdam. Din păcate, sfârșitul sezonului avea să coincidă cu primele luni de ocupație ale naziștilor din mai 1940, care nu au avut un efect imediat asupra lui Arpad și Dordrecht. Treptat legile care îi afectau pe evrei și apoi pe opozanții ocupanților aveau să fie din ce în ce mai apăsătoare asupra populației, încercându-se treptat o separație și segregare a acestora față de majoritate.

Semnele au devenit explicite când s-a folosit terminologia – Interzis pentru evrei – politica antisemită devenind din ce în ce mai strictă, iar aceștia interziși în tot mai multe locuri. O problemă care-l afecta pe Arpad în mod flagrant era expirarea permisului de muncă la sfârșitul anului 1940. Din fericire, un membru din consiliul de administrație al clubului Dordrecht avea să anunțe la mijlocul lui februarie 1941 prelungirea acestuia pe încă un an, lucru care a dat stabilitate antrenorului maghiar.

La fel ca în urmă cu un an, acesta a reușit să repete performanța unui loc 5, reușind în cei doi ani să învingă echipe precum Ajax sau Feyenoord, care deși jucau după un statut de fotbal încă neprofesionist, aveau și au rămas istorice pentru acea vreme. Din cauza condițiilor de muncă grele oferite de situația ocupației și a condițiilor de a trăi, sănătatea lui Arpad s-a deteriorat considerabil. Din păcate, mijlocul lunii septembrie 1941 avea să pună clubul într-o situație imposibilă.

Auschwitz. Sfârșitul și ura nu are rasă, uniformă sau culoare. Doar tipare.

Comisarul șef al poliției locale din Dordrecht a informat oficialii clubului că evreii nu mai au voie să fie angajați sau păstrați în cadrul unei organizații sportive, altfel aceasta ar avea de suferit consecințe negative și grave. Imediat după avertismentul oficial din partea autorităților, clubul a anulat toate asigurările și actele care-i permiteau lui Weisz să muncească, renunțând definitiv la el. Weisz și familia sa depindeau financiar de donații și agoniseala pe care au strâns-o în ultimii doi ani.

Singură fărâmă de speranță și omenie venea din partea fiului său, Robbie, care studia la școala Groen van Prinstererschool din Standhasenstraat, în paralel cu postura de junior la clubul unde tatăl său antrenase mai bine de doi ani. Începutul lui 1942 l-a găsit pe Arpad urmărindu-și fiul evoluând pe terenul din Reeweg Ost, acestea fiind printre ultimele momente naturale de bucuria de care au avut parte membrii familiei lui Weisz înainte de sfârșitul inevitabil și cotidian acelei perioade.

Luna august 1942 a transportat prima serie de evrei din Drodrecht prin Amsterdam spre lagărul Westerbork, puțin protestând și o mare parte acceptându-și soarta fără a încerca să se ascundă. Cei care s-au ocupat și au încercat să supraviețuiască au avut parte de ajutorul nefericit al poliției locale care au sprijinit naziștii să găsească evrei, iar la începutul lunii august 1942, într-o zi de duminică, forțele de ocupație au înconjurat și au luat cu asalt casa unde locuia familia Weisz în Olanda.

Arpad, Ilona, Robert și Klara au fost transportați prin lagărul Amersfoort spre centrul de exterminare de la Auschwitz-Birkenau; soția și cei doi copii aveau să fie gazați la mai puțin de două luni de când au sosit – la începutul lunii octombrie, iar Arpad a fost lăsat să stea în viață pentru munca forțată fiind izolat de familia sa pe platforma de la Auschwitz din acest motiv.

Împreună cu alți 300 de bărbați a fost repartizat în Polonia, în lagărele de muncă din Silesia de Nord. După 15 luni de muncă forțată, Weisz a fost adus înapoi la Auschwitz, bolnav de tuberculoză și epuizat până la moarte, ca apoi să fie gazat în ultima zi a lunii ianuarie din 1944, la doar 47 de ani. Un exemplu trist, brusc și irefutabil în care destinul și istoria lasă o pagină de istorie pătată cu mult sânge nemeritat.