Laurie Cunningham – sau englezul care a sfidat bariera culorii

Cum orice iubitor de pariuri sportive are biletele sale epice, așa și orice club de fotbal cu o istorie îndelungată are momente în cronologia sa când se dovedesc adevăratele caractere și personalitățile individuale devin legende care creează un mit, un spirit, o speranță pentru un grup de oameni și microbiști să creadă în altceva care să le aline sau să le facă uitate problemele în timpul liber. Cluburile mari sunt o dovadă evidentă, căci nu ajungi la vârful muntelui dacă nu treci de serpentinele alunecoase și zonele stâncoase.

Fotbalul rămâne printre puținele platforme publice care au avut de-a lungul timpului acel sâmbure democratic de manifestare a voinței și talentului individual așa cum își dorește fiecare om născut și crescut cu un set de valori occidental, bazat pe autodeterminare și lipsă de prejudecăți, cel puțin la nivel de teoretic. Cum istoria ultimelor două sute de ani din America și o eră marcată de colonialism european ne oferă o realitate mai mult decât cinică, balonul rotund a oferit șansa pe care protestele sau rasismul nu au cum să le ocolească doar prin simpla mențiune a evidentului.

La sfârșitul anilor 70 și începutul anilor 80 a apărut un trio remarcabil în campionatul Angliei, format din trei jucători de culoare care au impresionat la nivel intern și european, sub conducerea viitorului și ultimului antrenor al lui Manchester United înainte de Ferguson – Ron Atkinson (nu actorul care l-a jucat pe Mr Bean). Din acel trio, probabil cel mai cunoscut și personajul cu cea mai intensă poveste, căci a dispărut în condiții tragice și nefericite a fost Laurie Cunningham, primul jucător britanic care a purtat tricoul lui Real Madrid.

Începuturi. Refuzat de tunari, primit de Orient.

Dar până la visul iberic, realitatea trebuia să îi aducă împreună pe părinții lui Laurie, amândoi născuți în Jamaica, dar care au ales să se mute și să se stabilească în nordul Londrei, acolo unde au încercat să-și facă un viitor și s-a născut Laurie. Familia avea deja un trecut remarcabil în sport, tatăl său fiind un jocheu – cu o experiență în hipism. Ca orice fotbalist de talent, el a început să practice de mic în cadru organizat la școlile de cartier, dar avea să devină remarcat și ca un dansator foarte bun.

Inițial, a dat probe la Arsenal Londra, acolo unde a semnat un contract de elev-școlar, dar perioada lui a fost relativ scurtă deoarece cei din club se plângeau de regimul său de prezență, nefiind niciodată punctual și având o evoluție iresponsabilă pe teren, luând de multe ori mingea singur pe cont propriu în fazele ofensive. El a continuat să joace la nivel municipal până să ajungă la 16 ani la unul din cluburile mici din capitala engleză, Leyton Orient, mutare reușită în luna august 1972.

Potențialul său de pe terenul de fotbal a fost văzut de scouterul clubului Len Cheesewright, care a insistat pe lângă oficialii clubului să îl aducă la club. Nu a debutat imediat la prima echipă, fiind component de bază al echipei de tineret care a terminat pe locul 2 în ediția 1973-1974 din Liga Județeană de Sud-Est și a câștigat Cupa Londrei la Tineret, fiind votat cel mai bun jucător al turneului.

După un turneu internațional de profil în Olanda, Laurie a semnat primul contract de jucător profesionist odată chiar în ziua majoratului. Prima lui acțiune la echipa mare a venit la începutul lunii august 1974, într-o partidă de Cupa Ligii, împotriva lui West Ham United pe terenul acestora cu o audiență de peste 16.000 de spectatori. Antrenorul principal George Petchey a rezumat evoluția tânărului de 18 ani ca fiind: un talent nativ, tenace, cu potențial mare, cu viteză și cu nevoie de un pic de experiență ca să înțeleagă jocul în întregime.

De altfel, el și secundul Peter Angell, aveau să îl pregătească suficient de atent, cât să-i ofere un debut în campionat la mijlocul lunii octombrie 1973, într-o victorie cu 3-1 împotriva lui Oldham Athletic din liga secundă, in fața a 6.500 de spectatori prezenți. Șansa lui reală avea să vină odată cu transferul lui Barrie Fairbrother la Millwall, când tânărul a devenit un jucător de bază și a reușit după 14 apariții ca titular, fiind din ce în ce mai remarcat pentru calitățile tehnice, nu și pentru întârzieri.

Boemia sa s-a făcut cunoscută la nivelul pasiunilor extra sportive, care variau de la dans, modă, pictură, arhitectură și vinuri. O bună parte din timpul liber îl petrecea în sălile de dans, unde se pregătea temeinic cu coregrafi de la Crackers sau Tottenham Royal. De altfel, premiile de la concursurile de profil ar fi fost sumele de bani cu care acesta își achita desele amenzi de la club.

Meciul de final avea să fie decisiv pentru el, deoarece antrenorul l-a avertizat că va fi suspendat dacă nu va înscrie un gol. Laurie întârziase din nou, de data asta pentru meciul de pe teren propriu cu Southampton FC. Acesta a înscris golul victoriei, reușind să scape de amenda și astfel să ofere echipei și lui însuși o primă, fiind de altfel prima reușită a sa din campionat. Un jurnalist a descris faza ca fiind o înșiruire a trei fundași adverși și un șut din zona careului advers.

Încet, încet, aveau să se aglomereze scouterii multor echipe să îl monitorizeze și unul dintre remarcații constanți a fost Cunningham. Totuși antrenorul Petchey a avertizat în decembrie 1975 că politica de transferuri a clubului privind jucătorii tineri nu era să îi vândă la prima strigare. El era însă conștient că dacă erau circumstanțe inevitabile pentru club să vândă, nu va pune nimănui piedică. De altfel, el a declarat că atât el și jucătorii aveau ambiția să termine cât mai sus în ligă.

La mijlocul lunii ianuarie 1976, Laurie a fost din nou decisiv cu un gol pe teren propriu în fața lui Hull City, reușit în minutul 34, când a primit o minge din marginea careului și a șutat peste capul portarului advers. Seria de goluri a continuat pe terenul lui Chelsea când a înscris într-o victorie cu 2-0, cu o execuție similară primului gol din carieră, unde a lăsat în urmă mulți fundași și a șutat de la distanță. Finalul sezonului l-a găsit cel mai bun marcator de la Leyton Orient cu 8 goluri.

Ultimul sezon la echipa mică londoneză avea să fie greu pentru clubul Orient, dar evoluția lui Laurie avea să mențină echipa pe oarecare linie de plutire. De data asta, magia și viteza jucătorului cu care îi speria pe fundași aveau să motiveze mai multe echipe să vină cu oferte, necesare în acea conjunctură clubului – cu probleme financiare clare, audiențe mici la stadion și datorii mari la utilități și bănci. Salvarea avea să vin tocmai în primăvara lui 1977, în ajunul aniversării sale.

West Bromwich Albion. Salvare pentru unii, exotic pentru alții.

După 85 de goluri și 16 goluri înscrise în toate competițiile în primele trei sezoane ca jucător profesionist la Leyton Orient, a venit momentul unor ambiții mai mari pentru el ca jucător, dar și șansa să-și ajute clubul. Clubul de primă ligă, West Bromwich Albion, a oferit suma de 75.000 de lire și un pachet cu încă doi jucători, Allan Glover și Joe Mayo, pentru a-și asigura serviciile jucătorului de culoare, chiar în perioada în care acesta împlinea 21 de ani.

Predestinat sau nu, ultimul meci al lui Laurie la Orient avea să fie împotriva aceluiași adversar care a fost martor la debutul său în campionat, Oldham, pe data de 5 martie 1977. Deși plecarea lui a stârnit supărări din partea fanilor, el a lăsat în urmă o serie de amintiri remarcabile și a ajutat clubul să supraviețuiască economic mai departe. El avea să devină totuși la noul său club un simbol al jucătorilor de culoare care aveau să-i calce pe urme, fără a fi originari din Olanda sau Franța.

Din păcate, rasismul nu a dispărut și este o componentă continuă și prezentă a culturilor occidentale, britanicii nefăcând excepție. În perioada anilor 70, apropiată marșului drepturilor omului de la Washington și semnării documentului ONU de la Helsinki, fotbaliștii de culoare ca orice cetățeni de altă rasă decât cea albă au avut de suferit, fiind huiduiți, tratați în mod oribili cu monezi, mingi zimțate și banane aruncate către ei, multe fapte nefiind sancționate de către autorități.

Adus de Johnny Giles, în postura de antrenor interimar-jucător la clubul din Birmingham, omul care avea să-i ofere propulsia necesară în carieră avea să vină un sezon mai târziu în persoana lui Ron Atkinson, care a compus cea mai exotică tripletă din fotbalul britanic, alături de Cyrille Regis și Brendon Batson, denumiți The Three Degrees ca și trupa feminină de jazz-soul din Statele Unite.

Era pentru a doua oară în mai puțin de 10 ani când o echipă de primă ligă folosea în același timp trei jucători negri (tot un club care începea cu West, West Ham United – Clyde Best, Clive Charles și Ade Coker într-un derbi local cu Tottenham Hotspur). Norocul lui Cunningham a fost că nu a fost niciodată singur, dar ghinionul ținea de talentul său extraordinar, care îl făcea mereu să iasă în evidență, lucru care i-a atras multe situații nedorite din partea fanilor adverși sau încuiați.

S-au ajuns la situații în care antrenorul și jucătorii primeau scrisori de ură, amenințare cu bombă, una care s-a și materializat într-o acțiune fizică la adresa fotbalistului născut în nordul Londrei. Mulți britanici de culoare își amintesc meciurile la care venea West Bromwich Albion și faptul că deși erau huiduiți timp de 20 de minute, Laurie și gașca sa reușea să-și facă jocul și în general să îngenuncheze defensivele averse, fie de la Chelsea, West Ham sau Millwall, unde suporterii erau foarte agresivi.

Prima perioadă la noul club s-a încheiat cu o clasare pe locul 7, la două puncte de zona europeană și cu o prezență eficientă la nivelul primei echipei, cu 13 partide și 6 goluri, reușind să se facă remarcat repede și să devină îndrăgit/adoptat de noul public. În aceeași perioadă, în luna aprilie 1977 avea să devină primul jucător de culoare care să îmbrace tricoul naționalei Angliei, la reprezentativa de tineret, meci în care a marcat golul victoriei cu 1-0 în fața Scoției.

Vara lui 1977 i-a adus unul dintre viitorii săi parteneri și prieteni din trioul de senzație de la West Bromwich Albion, Cyrille Regis. Cei doi aveau să joace împreună încă de la început într-o victorie cu 3-0 împotriva lui Chelsea, o săptămână mai târziu în Cupa Ligii cu Rotterham United, în victoria cu 4-0 și apoi pe terenul lui Anfield cu Liverpool. Practic, au devenit de nedespărțit pe teren și în afara lui, reușin să fie protagoniștii celor mai bune evoluții, victorii la 3 goluri diferență cu United și Everton.

Cu 40 de partide bifate și 6 goluri pe întreg sezonul la nivelul tuturor competițiilor, Laurie a terminat pe locul 6 în campionat – unde a prins ultimul loc de Cupa UEFA și a reușit să atingă faza semifinalelor Cupei Angliei, acolo unde a fost eliminat de surpriza acelui sezon – Ipswich Town antrenată de tânărul Bobby Robson; în competiția eliminatorie au reușit să treacă de adversari ca Blackpool, Manchester United după rejucare, Derby County și campioana Nottingham Forest.

Ultimul sezon al lui Cunningham la West Browmich Albion avea să fie un sezon extraordinar pentru club la nivel european și o conjunctură importantă în cultura engleză, de la punk la rasism, și toate aspectele conexe. De asemenea, la nivelul băncii tehnice, irlandezul Johnny Gilles a fost înlocuit cu Ron Atkinson, nativul din Liverpool, care avea să fie pentru Laurie un fel de tată adoptiv, deoarece va fi suportul esențial de care va avea nevoie în perioada următoare ca fotbalist în Anglia.

În plus, Atkinson avea să completeze și să finalizeze structura trioului de culoare cu aducerea fundașului dreapta de la Cambridge United, Brendan Batson, formând grupul The Three Degrees, grupul celor trei jucători de culoare care au înfruntat rasismul cu carismă, schimbând imaginea fotbalului britanic cu talentul lor, cu bucuria de a trăi și cu prestanța lor elegantă. Regis a rămas cel mai faimos, Batson a fost primul negru din istoria lui Arsenal, dar Laurie va rămâne cel mai iubit.

Pe plan intern, cei trei aveau să ducă echipa pe locul 3 în campionat, lăsând Cupa Ligii și Cupa Angliei în umbra reușitei din prima ligă, unde au terminat la 9 puncte distanță de campioana acelui sezon – Liverpool. Unul din reperele ediției sale – 1978-1979 – rămâne golul cu Manchester United, dintr-o victorie cu 5-3 pe Old Trafford, continuată cu o evoluție remarcabilă împotriva lui Arsenal, încununată cu două goluri. Per total, a fost cel mai plin sezon din carieră cu 57 de meciuri și 16 goluri.

Serile europene au început numai bine pentru Perla Neagră, așa cum era alintat de presă și microbiști, cu o dublă împotriva lui Galatasaray în prima manșă a primului tur, continuată apoi cu un nou gol în retur de la punctul cu var. Etapa următoare, adversarii veneau din Portugalia și eroul calificării avea să fie Regis, care a înscris el de data asta golurile din retur după ce în primul meci echipa nu a primit și nu a marcat niciun gol pe teren iberic.

Momentul care l-a pus pe harta fotbalului internațional a venit în următoarea dublă, cu Valencia. Mai precis, în meciul tur din Mestalla într-o atmosferă liniștită și apoi șocată de geniul și inspirația lui Cunningham, care a învins de unul singur echipa reputatului Mario Kempes, cel mai bun jucător al lumii la acea vreme, lucru care a atras atenția fanilor și presei. Returul a fost dramatic, deoarece a înregistrat o deschidere rapidă de scor a englezilor, urmat de un pressing constant și fără oprire al spaniolilor.

Brown, marcatorului primului gol, a reușit dubla după o fază creată pe flancul drept de Cunningham. Pentru prima dată în istoria sa, clubul din Birmingham reușea să atingă faza sferturilor de finală a unei competiții europene, moment care a atras atenția lui Real Madrid. Chiar dacă au fost eliminați de Steaua Roșie Belgrad care a atins finala, englezii aveau să aibă probabil cel mai bun sezon al lor din istorie, singurul în care trio-ul a jucat împreună și au lăsat o urmă reală în fotbalul britanic.

Primul britanic din istoria celui mai mare club de fotbal.

După o perioadă plină de evenimente în doar doi ani și jumătate – 110 meciuri și 28 de goluri în toate competițiile la West Browmich Albion, 1979 avea să marcheze o serie importante de schimbări pentru el și fotbalul european în ansamblu. Pe lângă celebru incident diplomatic din Iran, putem enumera și debutul relativ târziu al lui Laurie la prima echipă a Angliei cu Țara Galilor, pentru care a evoluat doar șase meciuri, pe lângă cele 7 partide și 2 goluri la selecționatele B și tineret.

În vara acelui an, Real Madrid avea să reușească să-l transfere pe suma de 950.000 de lire sterline – o sumă record pentru o echipă britanică și chiar cea spaniolă, echivalent cu 110 de milioane de pesetas plătiți la începutul lunii iulie 1979, într-o perioadă ideală pentru fotbal, la patru ani de la moartea dictatorului Francisco Franco și odată cu liberalizarea țării și deschiderea către celelalte țări, lucru de care jucătorul britanic avea să se bucure pe măsură, ținând cont de boemia și pasiunea sa pentru dans și plăcerea de a se bucura de viață.

Rămas în memoria recentă a microbiștilor spanioli pentru prestația cu Valencia, acesta avea să joace primul său în tricoul madrilean cu Milan în pregătirea de vară, în care a marcat, ca apoi echipa de pe Mestalla să fie gazda debutului său oficial, în fața căruia a reușit să bifeze o dublă, reușind să întoarcă scorul aproape de unul singur după ce oaspeții au deschis scorul ca apoi la al doilea meci să bifeze primul derbi cu Barcelona, pierdut cu 1-3, în care a reușit să marcheze din nou.

Deși a rămas în memoria ca primul fotbalist britanic transferat de la Real Madrid, este totuși al doilea jucător de culoare legitimat de spanioli. Primul a fost brazilianul Didi, mijlocașul campion mondial Waldry Pereira, care a făcut parte din generația madrileană din urmă cu două decade. Totuși, Laurie avea să fie decisiv cu 8 goluri marcate în 29 de partide jucate în campionatul câștigat în fața bascilor de la Real Sociedad, ediție cu 70 goluri reușite în 34 de etape.

Probabil cea mai frumoasă amintire lăsată de englez la clubul din Madrid a fost tot într-un derbi cu FC Barcelona, de data asta jucat și câștigat pe terenul catalanilor, o victorie cu 2-0 pe Camp Nou, în care a creat o fază spectaculoasă și rapidă pentru marcarea celui de-al doilea gol de Santillana în minutul 63. De altfel, prestația lui a fost aplaudată și apreciată de publicul din Barcelona, lucru care a confirmat talentul scenic al lui Cunningham, care a evoluat de mic pentru spectatori.

După un sezon remarcabil, singurul din păcate la clubul spaniol, cu 41 de meciuri și 12 goluri în toate competițiile, încununat cu o dublă cupă-campionat, plus o campanie europeană dusă până în semifinalele Cupei Campionilor Europeni, eliminați de germanii de HSV, avea să vină reculul următorului sezon presărat de accidentări și controverse, care subliniau, pe scurt, cu vorbele lui Vicente Del Bosque, coleg cu Laurie la echipa Realului, jucător foarte talentat, dar la fel de delăsător.

Seria negativă a început în luna noiembrie a sezonului 1980-1981, după o accidentare urâtă în urma unui contact nefericit la minge cu Francisco Bizchoco de la Betis Sevilla. El a fost nevoit să-și pună un ghips la unul dintre picioare și să facă un repaus echivalent cu încheierea sezonului. După ce a primit acordul medicilor, el a ales să meargă la dans în diferite cluburi de noapte, începând să fie arătat cu degetul pentru o posibilă atitudine zeflemitoare la adresa colegilor și indolența față de situația sa.

În consecință, madrileanii i-au dat probabil cea mai mare amendă din istoria primei ligi spaniole – 1 milion de pesetas, echivalentul a 20.000 de lire în prezent, lucru acceptat în public de jucător, dar rumegat greu la nivel privat. De altfel, singurul lucru pe care acesta îl făcea în serile extra sportive era să danseze într-o epocă de deschidere culturală, Movida Madrileană, cu mult sex, băutură și muzică. Pe lângă accidentarea la degetul mare, a suferit și o serie de operații nereușite la ligament/genunchi.

Cu doar opt meciuri și un singur gol reușit în toate competițiile, sezonul avea să fie încheiat cu o prezență de urgență în finala Cupei Campionilor Europeni, împotriva lui Liverpool. Iugoslavul de pe banca lui Real Madrid, Vujadin Boskov era de părere că simpla lui prezența și experiența personală a lui Cunningham era de ajuns pentru a face diferența cu Liverpool. Din păcate, lipsa prospețimii fizice și terenul foarte prost îngrijit au avut un merit în absența lui pe teren la nivel de impact.

Următorii doi ani au fost mai mult decât de uitat, deoarece a prins doar 8 meciuri și 1 gol, iar accidentările și timpul petrecut în afara terenului l-au făcut pe Cunningham să-și regândească perspectiva, gândindu-se la posibilitatea întoarcerii la Londra. Fratele mai mare, Keith, se afla cu acesta în Spania, când a primit vestea tragică despre partenera lui de viață și cei doi copii că au fost uciși într-o crimă nerezolvată de mai bine de 30 de ani.

În acea perioadă cele mai importante repere ale sezonului 1981-1982 au fost o dublă nefericită a Realului cu Kaiserslautern, cu care a reușit un gol în prima manșă și a fost eliminat direct în retur, probabil în cea mai grea înfrângere a Realului, un 0-5 cu germanii, din sferturile Cupei UEFA. Singura amintire plăcută de atunci a fost prezența și ridicarea trofeului Cupei dup ă o finală câștigată cu 2-1 în fața lui Gijon, viitoarea echipă a acestuia peste câțiva ani.

Clubul madrilean i-a oferit șansa și opțiunea publică de a se întoarce, sub formă de împrumut înapoi în Anglia, dar realitatea era alta. Venirea internaționalului olandez Johnny Metgod la Madrid crease un exces de jucători străini pe care echipele spaniole și-l permiteau prin regulament – doar doi. Fostul său antrenor de la West Bromwich Albion, Ron Atkinson, i-a dat o mână de ajutor, aducându-l le Manchester United, dar 5 meciuri și 1 gol nu au fost de ajuns pentru o revenire în stil mare.

Din deal spre vale, cu o ultimă strigare.

Pe lângă perioada nefericită pe plan sportiv, Laurie a avut o viață complicată și la nivel personal, cu două relații diferite consumate fiecare cu câte un copil, cei cu care s-a stabilit fiind ultima soție – Silvia și fiul său, Sergio. O serie de investiții eșuate greșite și probleme continue la casa de pe dealul din zona Madridului au fost cireașa de pe coliva care se forma încet-încet peste cariera englezului care impresiona la sfârșitul anilor 70.

După Ron Atkinson a venit rândul unui alt antrenor care și-a pus bazele în trecut pe Laurie să-i dea o a doua șansă, în persoana lui Vujadin Boskov, cu care a colaborat la Real Madrid. De data asta, sârbul a beneficiat de relația pozitivă cu clubul madrilean pentru a-l împrumuta și garanta revenirea de formă a jucătorului, bazându-se pe calitatea și faptul că avea nevoie de un club serios cu disciplină.

Pentru ediția 1983-1984, Cunningham a evoluat 40 de partide și a marcat 7 goluri în toate competițiile pentru Sporting Gijon din care 30 în campionat (unde a reușit o dublă cu Atletico-ul antrenat de Luis Aragones și un gol cu Bilbao), iar în Cupa Regelui a ajuns până în sferturile competiției unde a fost eliminat de cea mai bună echipă a momentului din acea vreme – bascii de la Bilbao. Șansa avea să vină de unde nu se aștepta nimeni, nici măcar jucătorul de culoare, Franța.

Un club de tradiție, Olympique Marseille care a beneficiat de un schimb de generații, conduși de pe teren de Jose Anigo, a reușit promovarea din liga secundă și a schimbat antrenorul, aducându-l pe cel care a adus Corsica într-o finală de cupă europeană, cu Bastia, pierdută în fața lui Torino din 1977. Din fericire, cu 8 goluri în 33 de partide în toate competițiile, Laurie a reușit să ajute la salvarea echipei de la retrogradare, la o limită de 2 puncte față de zona periculoasă.

Următorii patru ani au fost plini de schimbări, ediția 1985-1986 aducându-l pentru a doua oară înapoi în Anglia la un alt club decât cel din Birmingham. E vorba de micuța echipă din Leicester City, cu care a evitat la limită retrogradarea, terminând pe locul 19 – cu un punct peste zona roșie, Laurie reușind să bifeze 15 meciuri în prima ligă. Sezonul 1986-1987 avea să fie ultima strigare adevărată pentru extrema de culoare, căci atunci a fost ultima oară când a jucat mai mult 30 de meciuri.

Foarte aproape de Madrid, dar nu în inima lui, Cunningham a semnat cu Rayo Vallecano, cu care a prins play-off-ul de promovare, ratat într-un final, după 37 de partide și 3 goluri, printre victimele sale fiind Elche, Castellon și Deportivo la Coruna. Următorul sezon l-a găsit pentru a treia și ultima oară înapoi în Anglia, de data asta la Wimbledon FC, cu care a bifat 8 meciuri și 2 goluri, bifând aproape o repriză în finala Cupei Angliei câștigată cu 1-0 în fața lui Liverpool, singurul trofeu britanic.

Spania avea să fie locul unde avea să evolueze pentru ultima dată, din nou pentru Rayo Vallecano, tot în liga secundă, 20 de meciuri și 1 gol în toate competițiile, reușit chiar în fața echipei secunde a celor de la Real Madrid, Castilla, antrenată de fostul coleg și viitorul selecționer campion mondial și european cu Spania, Vicente del Bosque. De data asta, l-a avut coleg la mica echipa madrileană pe fratele mai puțin cunoscut al lui Maradona, Hugo, cu care a terminat pe locul 2 și a promovat.

Din păcate, britanicul nu a apucat să se bucure de prezența cu Rayo în prima ligă din Spania, căci la mijlocul lunii iulie din 1989 avea să se producă un eveniment tragic. Devreme în dimineața de 15, după o noapte pierdută la o petrecere organizată de pizzeria O Madrid, el urma să conducă spre La Coruna pe autostradă în afara orașului cu un american pe nume Mark Latty.

În apropierea unui popas, englezul a depășit o mașină care mergea încet, dar nu a apucat să vadă o mașină oprită pe margine pentru a schimba gențile după o pană la roți. Englezul nu purta centura de siguranță și a pierdut controlul, mașina lovind un stâlp de iluminat și rostogolindu-se de mai multe ori. El a fost trecut la spital și a fost pronunțat mort la un scurt timp după, spre deosebire de Latty care a supraviețuit. Examenul toxicologic evidenția o alcoolemie de trei ori peste media permisă la volan.

Perla Neagră va rămâne mereu un simbol de victorie al fotbalului jucătorilor de culoare, care au putut să demonstreze că sunt la fel de capabili, dacă nu chiar superiori fotbaliștilor obișnuiți. Un adevărat urmaș al lui Clyne Best, primul jucător negru legitimat la un club de fotbal englez – West Ham United, Laurie rămâne primul jucător de culoare care a îmbrăcat tricoul Angliei la toate categoriile de vârstă la care a fost convocat, dispărut timpuriu la 33 de ani.

Un model de inspirație pentru Ian Wright, Paul Ince sau John Barnes, inclusiv pentru colegul de generație Viv Anderson, el avea să marcheze cariera multora dintre aceștia într-o perioadă în care mulți din spectrul lor erau defavorizați și dezavantajați din cauza pielii. Boemia și plăcerea lui de a trăi și oferi fotbalul avea să fie atât de contagios, încât efectele sale s-au simțit și în afara arhipelagului britanic, fiind unul dintre posterele schimbării mentalității spaniole post-Franco.