Cum orice iubitor de pariuri sportive are biletele sale epice, așa și orice club de fotbal cu o istorie îndelungată are momente în cronologia sa când se dovedesc adevăratele caractere și personalitățile individuale devin legende care crează un mit, un spirit, o speranță pentru un grup de oameni și microbiști să creadă în altceva care să le aline sau să le facă uitate problemele în timpul liber. Cluburile mari sunt o dovadă evidentă, căci nu ajungi la vârful muntelui dacă nu treci de serpentinele alunecoase și zonele stâncoase.
Ca orice fenomen a cărui poveste tinde să capete o natură mitică și legendară odată cu trecerea timpului, deși la baza tuturor acțiunilor sunt doar oameni simpli cu mâini și picioare, diferența au făcut-o mereu cei cu spiritul deasupra mediei. Nu mă refer la fanaticii religioși sau obsedații de dogme, ci personalitățile speciale care au devenit lideri prin natura inspirației și a exemplului oferit celor din jur pentru a împinge acel grup – fie o echipă, un club sau chiar o națiune cât mai în față.
Eroul poveștii este un jucător de fotbal, cu o constituție fizică relativ medie pentru poziția de pe teren pe care a ocupat-o, care a purtat mereu un bluzon albastru cu o stea pe piept. Niciodată nu s-a concentrat pe efect, cât pe cât de bine poate face ceva. E printre primii care a impus tehnica prinderii mingii cu ambele mâini la nivelul gazonului, asemeni unui pește care nu trebuie scăpat. Un observator agil, excelent și prevăzător, cel mai bun portar ceh a purtat numele Frantisek Planicka.
Lider de mic și responsabil ca un adult.
Născut în cartierul Zizkov din Praga într-o familie cu trei copii, viața avea să fie marcată de tatăl său – tâmplar de meserie. Lipsa acestuia în timpul primului război mondial l-a obligat pe tânărul Frantisek, copil fiind, să-și ajute mama pentru a susține financiar familia. El își structura timpul între școală și învățat, iar după întoarcerea tatălui de pe front, el și-a dedicat din ce în ce mai mult timp pasiunii sale – fotbalul.
Prima experiență a sa cu balonul rotund a fost ca în majoritatea cazurilor, cu copii din cartier, evoluând de la caz la caz în atac sau în poartă. În 1919, el a semnat o cerere oficială / aplicație pentru a fi luat în considerare pentru clubul Slovan Holesovice, deoarece avea impresia că va merge cu ceilalți prieteni ai săi acolo; întretimp, aceștia au semnat toți cu SK Bubenec, unde a și ajuns doi ani mai târziu din postura de portar.
La vârsta majortarului, a apucat să joace pentru echipa Steaua Roșie Praga, câteva meciuri la rugămintea tatăui său, perioadă care a atras atenția celor de la Sparta Praga. Echipa de tradiție l-a invitat pe tânărul Frantisek la antrenamentele echipei dar a fost refuzat de club din cauza înălțimii mici cu care poziția de portar nu coresponda. Portarul nu s-a lăsat păgubaș și a continuat să apere la Bubenec până când în 1923, rivala istorică a Spartei – cei de la Slavia și-au manifestat interesul.
Povestea transferului este una fascinantă. Încă legitimat la Bubenec, ei nu vroiau să renunțe ușor la portarul talentat care vroia o carieră mai bună la o echipă de top, așa cum era Slavia în 1923. În consecință, chiar dacă nu a fost lăsat de club să plece, acesta a reușit să meargă la Viena cu echipa din Praga pentru un meci amical folosindu-se de un pseudonim – Jakubec. Înfuriați, oficialii lui Bubenec au cerut pedepse care au atins cote legale și chiar criminale.
Refuzat de Sparta și respectat de Slavia.
Clubul Slavia și-a manifestat dorința de a-l păstra și legitima, plătind amenda de 300 de coroane și apoi o sumă de 800 de coroane pentru transferul definitiv, un gest cu care portarul nu s-a mai întâlnit și crescut într-o familie cu venituri modeste l-a făcut să fie mai mult decât recunoscător. Înainte să se dedice total fotbalului, Frantisek a avut experiența muncitorească de angajat în diferite fabrici și după transfer, a făcut stagiul militar obligatoriu cu regimentul antiaerian din Praga.
Planicka avea să joace primul său meci important la club într-o partidă cu reprezentativa Republicii Cehe, pe care a câștigat-o cu scorul de 6-2. Totuși, nu i-a fost ușor să se impună, deoarece în toamna lui 1923, un alt portar pe nume Josef Staplik, mult mai experimentat, avea să ajungă la echipa din Praga. Ce-i drept, clubul practica sistemul rotației, eficient pe alocuri, deoarece când unul avea o formă mai proastă apărea celălalt și jocul aceasta dura vreo șase ani.
Din fericire pentru el, când evolua, forma lui Planicka era mult mai apreciată și titularul Slaviei era selecționat la echipa națională, lucru care i-a garantat o expunere și mai mare decât se aștepta. În iarna lui 1923, Slavia a efectuat un turneu de meciuri amicale în Spania cu Bilbao, Barcelona, Zurich și Young Boys, perioadă în care echipa a obținut rezultate apreciabile pentru o echipă din Europa Centrală. Deși a jucat un singur meci, pentru el a fost o experiență nouă să călătorească în afara țării.
Doi ani mai târziu, fotbalul cehoslovac începea să ia o turnură ambițioasă, formându-se treptat o ligă profesionistă, cu majoritatea cluburilor dorind să depășească nivelul de amatori existent. La acea vreme, clubul Slavia avea cele mai multe contracte de jucători profesioniști, iar Planicka a semnat primul său act important cu echipa din Praga abia în ianuarie 1926. Până atunci a lucrat ca și contabil, alternând timpul liber între familie și fotbal, el căsătorindu-se întretimp și având doi copii.
După acea au urmat două perioade importante pentru portar – pe plan individual a reușit să câștige un campionat în 1926 și apoi în 1929 și 1930, ultimul fiind memorabil deoarece a câștigat 14 meciuri consecutive cu el integralist. Pe plan colectiv, avea să devină portarul de poster al echipei naționale, la care a debutat tocmai într-un meci cu naționala Italiei, pierdut cu 1-3. Timp de 12 ani, avea să fie omul de bază din poarta cehilor și în timp aceasta avea să primească banderola de căpitan.
Referitor la cariera sa de la echipa de club, cea mai în vogă competiție din acele timpuri era Cupa Europei Centrale – Mitropa, cum era cunoscută pe scurt, iar clubul său s-a chinuit să atingă semifinalele și ultimul act, reușind premiera în 1929 când a pierdut trofeul în fața lui Ujpest, al cărui erou stagional a fost Ștefan Auer, dublu internațional cu o istorie rapidistă ulterioară, o situație repetată apoi în 1930, când cehii au pierdut din nou competiția într-o finală cu Rapid Viena.
Doi ani mai târziu s-a înregistrat un episod interesant, în semifinalele competiției cu Juventus Torino. După ce în tur echipa din Praga a câștigat cu 4-0, returul din Italia a fost abandonat după ce torinezii conduceau cu 2-0. Jucătorii Slaviei erau furioși că au primit două goluri rapid și jucătorii au început să tragă de timp și să fragmenteze jocul din în ce în ce mai evident, lucru care i-a înfuriat pe suporteri care au aruncat cu pietre și l-au lovit serios pe portarul Planicka.
Cehii s-au retras de pe teren, fanii ambelor echipe au intrat pe teren, iar jucătorii celor două echipe au stat baricadați în vestiarele stadionului înconjurați și apărați de un cordon de 1.500 de soldați și polițiști. Cele două echipe au fost eliminate in competiție, iar finala avea să se joace între cele două echipe din cealaltă semifinală, Bologna și First Vienna, competiția fiind câștigată de italieni.
Singurul trofeu de asemenea natură pe care portarul Planicka a reușit să-l câștige cu echipa sa a fost pe final de carieră, tocmai în 1938, într-o finală cu Ferencvaros, pe care a învins-o cu 4-2 la general și într-o perioadă când îl avea în formă bună pe Josif Bican. O decadă plină de evenimente cu efect important efect istoric, o perioadă în care fotbalul i-a permis portarului vizite în toată Europa, precum Geneva, Brugge, Real Irun, Inter, Viena, Roma, Milano.
Pe plan intern, Planicka a reușit să câștige opt campionate cu Slavia în 1926, 1927, 1928, 1929, 1930, 1931, 1932 și 1935, reușind pe lângă competiția mai sus menționată să participe la turnee demonstrative în Balcani sau Spania, chiar și zona magrebiană, punându-și în 1937 problema de a se retrage și de a le oferi tinerilor șansa de afirmare. De asemenea, simțea nevoia unei vacanțe și era conștient că poziția de portar nu era așa de bine plătită cum ar fi meritat, dar a mai continuat un an.
Un lider nesperat într-un moment nedorit.
La nivelul echipei naționale, Planicka a fost un pioner al bornelor istorice și un exemplu de reziliență în momente grele, așa cum și națiunea pe care a reprezentat-o, Cehoslovacia, a fost nevoită să reacționeze în fața istoriei. După un experiment la nivel continental, Cupa Internațională Central Europeană, câștigată de Italia, care a ținut trei ani, Cehoslovacia a terminat pe locul 3 în clasament la un punct distanță de peninsulari.
Astlfel, primul moment important a venit la al doilea turneu final de Cupă Mondială, unde a fost căpitanul și liderul unei echipe care a jucat toate etapele de la calificare și a atins finala în fața gazdei – Italia lui Benito Mussolini. După ce au învins România în prima etapă și Elveția în sferturi, semifinalele le-au adus un rival care aveau să se răzbune sub altă formă decât cea fotbalistică ani mai târziu, Germania.
Cehii au preluat conducerea repede, dar nemții au egalat în repriza secundă după o lipsă de reacție a portarului Planicka la un șut lung al lui Rudolf Noack. Într-un final, cehoslovacii au revenit la conducere și au înscris un al treilea gol pe final, câștigându-și un avantaj de 3-1 și calificându-se în prima finală din istoria lor. Finala s-a jucat în luna iunie a anului 1934 și i-au avut adversaru pe italienii, gazdele, care aveau la rândul lor un portar în formă ca și căpitan – Giampiero Combi.
Cehii au preluat conducerea în minutul 71 prin Antonin Puc, dar zece minute mai târziu Raimundo Orsi l-a învins pe Planicka și a trimis meciul în prelungiri, unde golul lui Angelo Schiavio a făcut diferența și le-a oferit italienilor șansa primului trofeu important la nivel internațional și lui Mussolini un bun pretext de propagandă într-un domeniu care se dorea a fi apolitic la bază. Planicka a terminat turneul cu șase goluri primite în patru meciuri.
Patru ani mai târziu, când Cehoslovacia fusese ocupată de trupele naziste germane, Planicka a purtat din nou banderola de căpitan la turneul final de campionat mondial. După ce în primul tur echipa sa a bătut cu 3-0 olandezii, toate goluri marcate în prelungiri, a venit momentul partidei cu Brazilia din 12 iulie, catalogată de unii drept una din cele mai violente meciuri din istoria Cupei Mondiale, numită de jurnaliști ca Bătălia de la Bordeaux. Un ceh și doi brazilieni au fost eliminați direct, cu o mulțime de jucători din partea ambelor echipe suferind de accidentări grave.
Colegul său, atacantul Oldrich Nejedly a fost nevoit să părăseacă terenul cu un picior rupt, iar Planicka la rândul său și-a rupt brațul după o ciocnire serioasă cu atacantul brazilianul Peracio, care se pregătea să șuteze în momentul accidentării. Spre deosebire de coechipierul din ofensivă, portarul nu a părăsit terenul și a continuat să joace cu o durere incredibilă până la finalul minutelor regulamentare și apoi în prelungiri, scorul rămânând la fel cum a fost la început 0-0.
Meciul s-a rejucat două zile mai târziu fără Planicka, Nejedly și Puc, iar naționala cehoslovacă a pierdut calificarea după 1-2 cu echipa sud-americană. Planicka a primit la acel turneu final un singur gol în 240 de minute jucate, cea mai mică medie de goluri primite (0,38 goluri la 90 minute) – mult mai bună decât a campionului mondial Aldo Olivieri. Interesant e că a fost numit în cea mai bună echipă a turneului, deși după această competiție avea să se retragă definitiv din fotbalul profesionist.
Penaltiurile se ratează, nu se apără.
Planicka a reușit în acea perioadă să impună un record mondial în ceea ce privește meciurile internaționale, adunând între 1926 și 1938 numai puțin de 73 de selecții pentru reprezentativa Cehoslovaciei, un record depășit de abia în anii 60 de Ladislav Novak. Din acele 73 de meciuri, mai bine de jumătate – mai precis 37 – au fost cu banderola de căpitan. Deși s-a retras, Planicka a continuat să practice fotbalul ca un sport pentru a-și menține stilul de viață sănăto și condiția fizică.
De altfel, în iulie 1970, la 66 de ani, a participat pentru ultima oară public la un meci demonstrativ între foștii internaționali și veterani cehoslovaci, evident, în poartă. Cincisprezece ani mai târziu, UNESCO i-a acordat un premiu onorific drept recunoașterea pentru cariera sa. În 1994, fostul portar și-a pus o dorință – de a vedea din nou Slavia campioană după o perioadă lungă de pauză. În 1996, după o secetă de 48 de ani, Slavia a câștigat campionat și Planicka s-a bucurat de această reușită.
Două luni mai târziu, Planicka a murit la vârsta de 92 de ani, iar fostul căpitan al naționalei Cehiei de la acea vreme – Karel Poborsky și-a amânat propria semnare de contract cu Manchester United pentru a participa la ceremonia de înmormântare a gigantului fotbalistic din Europa Centrală.
Pe lângă citatul celebru Penaltiurile se ratează, nu se apără, Planicka a jucat mai bine de 1.442 de meciuri oficiale pe terenul de fotbal, 1044 victorii, iar din acestea 969 au fost în tricoul Slaviei (742 de victorii). Cu o medie de 0,86 de goluri primite pe meci și un total de 1.073 de goluri încasate în carieră, fostul portar al Slaviei a reușit alături de Ricardo Zamora să transforme postul dintre buturi într-unul din cele mai importante din fenomen și cu siguranță o personalitate a sportului cu balonul rotund.