Cum orice iubitor de pariuri sportive are biletele sale epice, așa și orice club de fotbal cu o istorie îndelungată are momente în cronologia sa când se dovedesc adevăratele caractere și personalitățile individuale devin legende care creează un mit, un spirit, o speranță pentru ca un grup de oameni și microbiști să creadă în altceva care să le aline sau să le facă uitate problemele în timpul liber. Cluburile mari sunt o dovadă evidentă, căci nu ajungi la vârful muntelui dacă nu treci de serpentinele alunecoase și zonele stâncoase.
Povestea de viață a lui Stanley Matthews avea să fie una fascinantă deoarece a rămas în memoria fotbalului englez și internațional în moduri pe care mulți le-au uitat sau evitat, pentru că vedetismul ultimilor 30 de ani a eclipsat poveștile din perioada alb-negru și tuș de cerneală pe ziar. De la primul titlu nobiliar primit de un fotbalist din partea Reginei la activismul pașnic prin simpla practică a sportului în Africa de Sud măcinată de apartheid, Matthews poate fi recunoscut oricând ca legendă.
Născut în prima zi a lunii februarie din 1915 într-o casă tradițională englezească – terasată – din orașul Stoke-on-Trent – Staffordshire, a fost al treilea fiu din cei patru ai lui Jack Matthews – un faimos luptător de box local cunoscut ca Bărbierul din Hanley. El avea să-l ducă la doar șase ani pe micuțul Stanley pe stadionul echipei de fotbal Stoke City pentru a da probe la categoria sub-14 ani, unde a fost acceptat în rândurile echipelor de junior la o vârstă foarte fragedă.
Matthews a studiat la Liceul Hanley s Wellingont, descriindu-se în multe aspecte ca un elev model, menționând în plus că meciurile din curtea școlii l-au învățat să-și îmbunătățească dribblingul, tehnica, plus că i-au dat un foc, o motivație, disciplină și o scăpare din rutina cotidiană. Una din practicile sale uzuale erau exersarea dribblingului în grădina casei cu scaunele de bucătărie pe post de jetoane.
Stanley Matthews, începuturi acasă.
Deși destinul va fi legat pe viață de clubul Stoke City, Matthews a crescut în copilărie susținând rivala a celor de la Stoke – Port Vale. Tatăl său a dorit ca fiul să-i calce pe urme și să devină la rându-i boxeur, dar la 13 ani Stanley s-a decis că vrea să fie fotbalist. După o sesiune de antrenament solicitantă care l-a făcut pe tânăr să vomite, mama sa – Elizabeth a fost fermă și l-a convins pe soțul ei că băiatul lor mai avea doar un singur an de școală și merita să-și urmeze pasiunea în fotbal.
Într-un final, tatăl său a acceptat situația și i-a condiționat continuarea carierei de convocarea la selecționata națională de școlari a Angliei, unde și-a schimbat poziția din centrul stânga în extremă dreaptă, unde a făcut istorie în cariera sa. Meciul pentru echipa Angliei avea să-l joace la 14 ani în 1929 împotriva Țării Galilor în fața a 20.000 de spectatori adunați pe stadionul Dean Court din Bournemouth.
Treptat, după meciul de la Bournemouth, tânărul Matthews a atras atenția cluburilor în vogă din acea perioadă în fotbalul englez – Wolverhampton Wanderers, Birmingham City, Aston Villa și West Bromwich Albion. Cel mai persuasiv a fost să fie antrenorul lui Stoke City, Tom Mather, care l-a convins pe tatăl lui Stanley să facă parte din staff-ul clubului cu o slujbă de birou la împlinirea vârstei de 15 ani, având salariul de bază o liră pe săptămână.
Perioada de început a venit la echipa de rezerve, unde a jucat împotriva lui Burnley în sezonul 1930-1931 primul meci – primind o recenzie laconică / cinică din partea tatăl său – în sensul în care l-a văzut jucând și bine, l-a văzut jucând și prost. Sezonul următor a crescut ritmul, adunând 22 de partide la rezerve. La unul din meciuri, cu Manchester City, a venit el la fundaș să reia jocul decât să aștepte ca mingea să fie adusă de fundaș – o tehnică inovativă la acea vreme.
La vârsta de 17 ani avea să semneze primul contract de fotbalist profesionist cu Stoke City, unde a primit același salariu ca fotbaliștii cu experiență – 5 lire pe săptămână (3 pe perioada de vară în timpul pauzei competiționată). Tatăl său l-a sfătuit să își pună deoparte banii câștigați și doar ce primea ca bonus să-i cheltuiască, pentru a evita greutăți financiare ulterioare. Debutul la prima echipă a venit în martie 1932 împotriva lui Bury FC, o victorie cu 1-0 pe stadionul din Manchester.
Pregătirea pentru următorul sezon l-a prins în afara grupului, el antrenându-se de unul singur spre deosebire de colegi care aveau obiceiul de a juca golf și astfel a prins 15 meciuri în ediția câștigătoare din liga secundă, ce le-a asigurat promovarea în fața celor de la Tottenahm Hotspur cu un punct avans. Primul gol la profesioniști avea să îl marcheze la începutul lunii martie 1933 tocmai într-o victorie cu 3-1 în fața rivalilor locali de la Port Vale pe stadionul acestora.
Următoarele două sezoane avea să guste pentru prima dată senzația primei divizii. În ediția 1933-1934, echipa a terminat pe locul 12, cu el protagonist în 29 de meciuri de campionat, cu o cupă regională câștigată la final – Cupa Staffordshire, continuă sezonul următor cu o selecție în reprezentativa engleză într-o ediție specială interbritanică. Primul meci l-a jucat cu Irlanda la Belfast, câștigând cu 6-1 și apoi a urmat un alt meci împotriva selecționatei Scoției. Stoke a terminat pe 10.
La mai bine de 20 de ani împliniți, calitatea lui Matthews ca jucător s-a îmbunătățit mai ales la nivel de tehnică și mișcare, prin care a făcut un brand original de dribblinguri în cariera sa. Fără să aibă o prezență internațională – Stanley a fost protagonist al sezonului 1935-1936 cu 45 de prezențe pe teren la cea mai bună performanță din istoria clubului locul 4, iar în sezonul următor avea să bifeze tot peste 40 de partide – 42 de meciuri – inclusiv cea mai categorică victorie a clubului, 10-3 cu WBA.
Finalul acelui sezon avea să-i lase un gust amar jucătorului, din cauza unei prime prime financiare discutate și plătite – 650 de lire, primă de loialitate, pusă la îndoială în primă fază deoarece oficialii credeau că sunt datori doar cu 500 de lire, având în vedere că primii ani la club i-a petrecut ca junior/amator. Stoke avea să cadă în clasament în ediția 1937-1938, prilej cu care au apărut zvonuri privind o situația conflictuală în vestiar datorată expunerii sale la echipa națională.
Nesigur de poziția sa, Matthews a cerut clubului să fie transferat, cerere respinsă de club și devenită publică mai târziu, lucru care i-a deranjat pe suporteri și le-a oferit prilejul de a-l hărțui și agasa. Din cauza presiunii suporterilor care îi cereau să rămână, Matthews și-a luat câteva zile libere de la club pentru o minivacanță în Blackpool.
Întors acasă, președintele clubului Stoke l-a informat că nu are voie să părăsească echipa și 3.000 de suporteri s-au adunat și i-au cerut să rămână. Impresionat de desfășurarea de forțe, Matthews a acceptat să rămână, jucând în paralel atât la echipa națională, cât și la un nivel regulat pentru Stoke City – cu 38 de meciuri în ediția 1938-1939 – în ultimul sezon de primă ligă întreg înainte de începerea războiului – campionat terminat pe locul 7.
Război și bocanci.
Războiul avea să-i întrerupă mai bine șase ani cariera profesionistă tânărului Matthews, aflat în floarea vârstei cum se spune – între 24 și 30 de ani, perioadă în care s-a înrolat cadrul Forțelor Aeriene Regale, staționat în apropierea orașului Blackpool cu Igor Powell (alt fotbalist, galez) pe post de supervizor. În acea perioadă a ajuns până la gradul de caporal, deși era parte a unui regiment ușor suportabil comparativ cu celelalte din forțele armate.
La nivel de sport, în cadrul competițiilor de război a bifat 67 de meciuri pentru Stoke și 87 de apariții ca oaspete în echipa lui Blackpool, în plus bifând o serie de meciuri chiar și pentru echipe scoțiene precum Aidrieonians, Morton sau Rangers FC, cu care a și câștigat un trofeu. Se poate lăuda că a purtat pentru un meci tricoul clubului londonez Arsenal cu Dinamo Moscova jucat pe o ceață foarte groasă.
În ceea ce privește echipa națională a Angliei, a prins 29 de selecții – niciuna recunoscută ca o partidă oficială; una din ultimele partide jucate în acea conjunctură a fost un meci eliminatoriu din turul șase al Cupei Angliei între Stoke și Bolton Wanderers din manșa a doua a acelei faze. Ce a urmat a fost una din cele mai mari tragedii din istoria fotbalului britanic în care au murit 33 de persoane și 500 au suferit răni grave, Tragedia de pe Burnsten Park, cauzată de suprapopularea tribunelor nerenovate.
Evenimentul l-a marcat enorm pe Matthews, el refuzând să se antreneze o bună perioadă după acel meci și contribuind cu 30 de lire la fondul de dezastre. Tatăl său a murit în 1945, prilej cu care acesta i-a cerut fiului său să promită două lucruri esențiale: să aibă grijă de mama sa și să câștige o finală de Cupa Angliei – lucru care avea să-l aducă în istorie în mai puțin de 10 ani.
Sistemul competițional a revenit la normal în 1946, când Matthews a fost protagonistul unui nou sezon istoric – cu 23 de meciuri de campionat și jucate și co-autor la 30 din cele 41 de goluri marcate în prima divizie. Cu o înfrângere în ultima etapă cu Sheffield United, Stoke a terminat pe locul 4 la două lungimi distanță de campioana Liverpool. Deși la nivel de echipă, performanța a fost istorică, relația dintre antrenor și Matthews avea să se tocească iremediabil începând cu luna februarie.
Totuși, asta nu vine ca noutate, relația dintre el, antrenor și club având un trecut destul de trist – iar zvonul apărut conform căruia jucătorii au făcut bisericuță împotriva lui Matthews era fals. Matthews a mai prins un singur meci cu Brentford, și doar conjunctural pentru că Bert Mitchell s-a accidentat în ultimul moment și nu aveau alt înlocuitor. În consecință, jucătorul a cerut pentru a doar oară să fie transfer, iar clubul Stoke a acceptat într-un sfârșit.
Matthews a ales Blackpool ca viitorul său club, ținând cont că locuia în apropiere după perioada sa petrecută în Forțele Aeriene din timpul războiului. Cei de la Stoke s-au plâns de această situație și au condiționat mutarea cu secretizarea mutării până la finalul sezonului, ei fiind într-o luptă de titlu la campionat. Secretul a durat mai puțin de câteva ore, datorită unei persoane anonime care a informat presa.
Blackpool. A doua tinerețe a lui Stanley Matthews.
După un meci ceremonial disputat pe 10 mai 1947, între selecționata Marii Britanii și cea a Europei, câștigat cu 6-1 la Glasgow, Matthews a semnat la 32 de ani cu noul său club pentru suma de 11,500 de lire. Partida a strâns peste 30.000 de lire pentru asociațiile de fotbaliști care erau defavorizați. Din păcate, cei 11 jucători britanici care au jucat atunci au primit doar 14 lire fiecare și Matthews s-a gândit unde ar fi fost destinația reală a banilor.
Joe Smith, antrenorul lui Blackpool, l-a primit cu brațele deschise și i-a spus că e liber să se exprime așa cum se simte mai bine în felul său, pentru că avea susținerea lui, chiar și așa la 32 de ani. În fața lui, Matthews avea un trio în atac format din Stan Mortensen, Jimmy McIntosh și Alex Munro, echipa axându-se pe fotbalul spectacol. Echipa avea să termine sezonul 1947-1948 pe locul 9 și au prins finala Cupei Angliei.
Deși nu a reușit să câștige trofeul, în finala pierdută cu 2-4 în fața lui Manchester United, Matthews a reușit pasa decisivă la al doilea gol al lui Blackpool marcat de Mortensen. Tot în acel an – 1948 – avea să primească primul trofeu dat de Asociația Jurnaliștilor de Fotbal privind cel mai bun fotbalist al anului. Din păcate, accidentările aveau să-i limiteze prezența pe teren din sezonul următor – unde a prins doar 28 de apariții și s-au salvat la limită de pe locul 16.
Un fapt interesant e că în pauza competițională din vară și-a petrecut-o alături fratele său Ronnie, promovând un spectacol de varietăți în teatrele locale, deși era măcinat de o accidentare veche la călcâi. Următorul sezon l-a terminat pe locul 17 și deși nu au fost o echipă din prima jumătate, au reușit să adune o grămadă de oameni la meciurile de pe teren propriu și deplasare datorită fotbalului spectacol.
Salariul pe care îl primea acea era cel maxim permis de un fotbalist profesionist – 12 lire pe săptămână. Ediția 1950-1951 a fost total opus, cu un loc 3 pe podium și o prezență constantă în meciurile de campionat și cupă – numai puțin de 44. Matthews a enumerat superlativele acelui sezon: o victorie cu 2-0 la Sunderland, un egal 4-4 pe terenul lui Arsenal și 2-4 cu Newcastle United. De altfel, cu coțofenele avea să mai bifeze un meci important din cariera sa de fotbalist.
Pentru a doua oară în trei ani, Blackpool a prins din nou o finală de Cupa Angliei, în care păreau favoriți în fața celor de la Newcastle United, dar din cauza unei duble reușite de Jackie Millburn, Matthews a rămas din nou doar cu medalia de argint. Din nou marcat de o accidentare la călcâi, sezonul 1951-1952 a fost în mare parte ratat sportiv, el ocupându-se alături de soția sa de hotelul avut în grijă. În acea perioadă a renunțat la carne pentru a începe o dietă în mare parte vegetariană.
Oficialii lui Stoke City au profitat de conjunctura delicată pentru a se interesa de repatrierea sa la club, dar s-a decis ca ultimul cuvânt să-i aparțină lui Joe Smith, care a făcut tot posibilul ca el să rămână, inclusiv un discurs motivațional prin care i-a promis lui Matthews că un trofeu de Cupa Angliei era posibil atunci, în contextul în care lumea credea că era nebun și că fotbalistul mai are mult de demonstrat.
O finală pentru eternitate.
Cu trei luni pierdute la începutul sezonului din cauza unei întinderi musculare, sezonul 1952-1953 avea să-i demonstreze lui Smith că a avut dreptate în ceea ce privește capacitatea lui Matthews de a fi providențial la vârsta sa de atunci, 38 de ani, pentru a câștiga un trofeu, lucru care s-a întâmplat în finala Cupei Angliei cu Bolton, cunoscută ca și finala lui Matthews, un meci în care cei de la Bolton Wanderers aveau un avantaj pe tabelă cu 3-1 cu 35 minute înainte de final.
La a treia finală din cariera sa de fotbalist, Matthews a fost vital pentru revenirea echipei în joc și câștigarea trofeului, ajutându-l pe Stan Mortensen să devină primul și singurul fotbalist marcator de triplă într-o finală de Cupa Angliei pe stadionul Wembley (forma originală). Revenirea lui Blackpool a început în minutul 35, când Mortensen a înscris primul gol, de egalare, ca până la mijlocul reprizei secunde, situația să se înrăutățească, Bolton câștigând un avantaj de 2 goluri.
Cu 22 de minute rămase din joc, Matthews a început revigorarea echipei, cu o cursă inspirată pe flancul drept care s-a concretizat cu o finalizare – a doua în meci – pentru Mortensen, iar apoi din nou, în mai puțin de două minute, Mortensen a egalat direct din lovitură liberă și Blackpool era aproape de visul câștigător. Cu câteva secunde înainte de final, Matthews a pornit din nou o cursă rapidă în flancul drept și a trimis o minge spre Mortensen, dar mingea a ajuns la Bill Perry care a marcat pentru 4-3 și astfel Blackpool a devenit câștigătoarea trofeului.
Meciul a fost primul eveniment sportiv care a atras o audiență imensă pe televiziune, multe cutii cu antenă (că așa erau pe vremuri) fiind cumpărate sau închiriate de gospodării în contextul Încoronării Reginei Elisabeta a II-a, care urma să se desfășoare după. Monarhul a participat alături de soțul său la ceremonia de premiere. De asemenea, finala a fost difuzată în întregime la BBC și de atunci, ultimul act al Cupei avea să ocupe un loc permanent în grila de programe.
Următoarele două sezoane aveau să fie la fel de fragmentate în ritmul de evoluție cu un loc șase în sezonul 1953-54 și nicio șansă de a-și apăra trofeul intern după o înfrângere în turul cinci cu Port Vale, iar o ediție mai târziu a bifat doar opt meciuri, lucru care a atras atenția negativă a presei care mereu se legau de vârsta lui. Totuși, asta nu l-a împiedicat pe antrenorul lui Arsenal – Tom Whittaker – să încerce să-l atragă într-o manieră lucrativă, dar ilicită, să evolueze pe Highbury.
Ediția din 1955-1956 i-a adus clubului statutul de vice-campion a Angliei, după ce Joe Smith a început să se bazeze pe o nouă generație de jucători conduși de tineri precum Jackie Mudie și Jimmy Armfield, cu 11 puncte în spatele campioanei Manchester United. Stanley a nominalizat evoluția sa din meciul de debut al sezonului cu Arsenal, o victorie cu 3-1, ca fiind cea mai bună din cariera sa.
Poate de aceea nu e deloc întâmplător că la finalul anului a primit pentru prima dată în istorie distincția de cel mai bun jucător de fotbal european al anului – cunoscut ca Balonul de Aur, învingându-l în clasament pe Alfredo di Stefano la 3 puncte (47 față de 44). La peste 40 de ani, a rămas o piesă importantă a echipei cu doar 25 de meciuri de campionat și un loc 4 în prima ligă.
Ultimul său gol pentru Blackpool l-a reușit într-o victorie cu 4-1 cu Tottenham, la începutul lui septembrie 1956. Echipa avea să termine ediția 1957-1958 pe locul șapte, fiind ultimul cu Joe Smith la cârma echipei. La vârsta de 42 de ani, în 1957, Matthews avea să înceapă un drum total diferit față de cel al conservatorilor britanici, participând în primă fază la meciuri demonstrative în Ghana pentru clubul Heart of Oak.
Perioada petrecută de acesta în țara africană a atras audiențe constante de peste 20.000 de spectatori și l-a convins pe prim-ministrul Kwame Nkrumah că fotbalul ar putea ajuta la dezvoltarea societății și astfel să împingă înainte idealul de panafricanism. Ghana avea să câștige prima Cupă a Africii pe Națiuni șase ani mai târziu în 1963. Englezul avea să se întoarcă zece ani mai târziu în calitate de antrenor, într-o perioadă mult mai complicată și public controversată, a apartheidului.
Întors în Anglia, Matthews a avut parte de un antrenor care nu l-a tratat așa de special ca Joe Smith, limitându-și prezențele la doar 19 meciuri în ediția 1958-1959, și apoi 15 un sezon mai târziu. Treptat, Ron Stuart a adus pe poziția lui Stanley pe Arthur Kaye și Steve Hill, dar veteranul a avut șansa unui sezon mai bogat în prezențe – cu 27 meciuri de campionat în 1961, când echipa s-a salvat la limită de la retrogradare.
Din nou a trecut granițele arhipelagului bătrân, oceanul și jucând pentru Toronto City din Canada în 14 meciuri bifate în 1961, revenind pentru o scurtă perioadă în 1965 la aceeași echipă pentru doar cinci meciuri. Revenit în sezonul 1961-1962 ca și rezervă, acesta a reușit să bifeze meciuri cu Chelsea și Arsenal (ultimul meci – nr. 440 pentru Blackpool) în octombrie 1961. Stoke City a reușit să îl recupereze la 47 de ani pe fiul rătăcitor pentru o sumă de 3,500 de lire oferită lui Blackpool.
Stanley Matthews, un Matuzalem printre fotbaliști.
Revenit la Stoke City, Matthews s-a regăsit jucând în liga secundă pentru prima oară după 28 de ani. Deși clubul nu avea o siguranță financiară pe termen lung, antrenorul i-a oferit un contract pe doi ani în valoare de 50 de lire pe săptămână (dublul salariului său la Blackpool). Tony Waddington l-a debutat în octombrie 1961 într-o victorie cu 3-0 pe teren propriu cu Huddersfield Town, în fața a aproape 36.000 de oameni, fiind creatorul unuia dintre goluri. Până la final avea să marcheze 3 în 21 de meciuri.
Pentru a-l proteja fizic pe Matthews, antrenorul l-a adus pe Eddie Camp pentru sezonul 1962-1963, creând astfel cea mai bătrână echipă din liga profesionistă de fotbal, alături de veterani ca Jackie Mudie, Jimmy O Neill, Eddie Stuart, Don Ratcliffe, Dennis Viollet și Jimmy McIlroy. Singurul gol marcat de Stanley în acel sezon a fost în ultimul meci de pe teren propriu, o victorie cu 2-0 cu Luton Town, care i-a asigurat clubului revenirea în prima ligă din postura de câștigători ai diviziei secunde.
La 15 ani după ce a primit din partea presei de specialitate din Marea Britanie distincția de cel mai bun fotbalist, la 48 de ani a primit-o din nou și a devenit, implicit a și rămas cel mai bătrân jucător care să fie onorat cu acest premiu în ultima jumătate de secol. Următorul sezon a fost fragmentat de o accidentare care l-a făcut să rateze finala Cupei Ligii pierdută cu Leicester și a fost nevoit să fie atent – orice zi pierdută necesita două săptămâni de recuperare.
Ultimul sezon din cariera sa de fotbalist profesionist – 1964-1965 – l-a petrecut mai mult la echipa de rezerve. Pe 1 ianuarie 1965 avea să devină singurul fotbalist onorat de Coroana Regală cu titlul de cavaler / Sir (pentru serviciile sale în fotbal), când încă era în activitate ca fotbalist profesionist. Ultimul meci oficial din carieră avea să fie chiar după a 50-a aniversare, într-o victorie cu 3-1 în fața lui Fulham. Chiar și la acea perioadă, era de părere că mai putea juca fără probleme doi ani.
Prima experiență de antrenor a venit la rivala locală a celor de la Stoke – Port Vale – la 5 luni după ultimul său meci ca jucător, alături de bunul său prieten Jackie Mudie. Inițial, munca sa a fost pe bază de voluntariat, fiind neplătit, cheltuielile asigurând doar funcționarea clubului. Planul lor a fost să promoveze tineri fotbaliști din zona liceelor și să-i vândă pe sume importante pentru a reface imagine relativ săracă a clubului. Zonele de căutare au fost centrul Scoției și nord-estul Angliei.
Doi ani mai târziu avea să rămână singur pe banca echipei după demisia lui Mudie, iar clubul nu a reușit să revină la perioada lor de succes, echipa fiind amendată cu 4.000 de lire un an mai târziu și dezafiliată din prima ligă pentru problemele financiare. Totuși notorietatea sa a ajutat clubul din Port Vale să fie reprimit în competiție și a continuat să antreneze clubul, în ciuda unei datorii de 9.000 de lire în salariu și cheltuieli.
În perioada aceea avea să-și întâlnească dragostea vieții sale, translatorul echipei Port Vale într-un turneu amical din Cehoslovacia, o doamnă pe nume Mila. Deși era căsătorit de aproape 33 de ani cu Betty, cu care a avut doi copii (Jean și Stanley Jr.), el era convins că și-a întâlnit jumătatea, iar cei doi au divorțat. Împreună cu Mila avea să călătorească peste tot în Malta, Africa de Sud, Toronto și să îmbătrânească împreună până la sfârșitul vieții lor (ea în 1999 și el în 2000).
Primul ambasador și ultimul gentleman.
Matthews avea să rămână în memoria fotbalului african pentru că între 1953 și 1978 a petrecut fiecare vară în țările continentului de culoare pentru a antrena copii defavorizați din Africa de Sud, Nigeria, Ghana, Uganda sau Tanzania. Memorabil rămâne momentul din 1975 când a ignorat apartheidul din Africa de Sud și a format în acea perioadă o echipă de școlari din Soweto (de culoare), numiți Oamenii lui Stan.
Unul din visurile lor era să joace în Brazilia, lucru care a fost facilitat de Matthews care a organizat o tabără acolo și astfel a devenit prima echipă de culoare care a participat la turneu în afara Africii de Sud. Evident că nu a avut resurse financiare proprii, dar ca fel ca în cazul Port Vale s-a folosit de numele său pentru a aduce sponsori șprecum Coca Cola sau ziarul Johannesburg Sunday Times.
Autoritățile au evitat un incident internațional, permițând echipa să zboare cu avionu la Rio. Printre personalitățile întâlnite de Matthews și compania au fost legendarul Zico și faimosul Ronnie Biggs, unul dintre autorii Marelui Jaf de Tren din 1963. Căpitanul echipei – Gilbert Moiloa l-a poreclit pe Stanley – un negru cu chip alb / alb cu spirit negru. Până în 1989 a rămas un ambasador activ al fotbalului, promovând și ajutând antrenorii locali din afara Europei – SUA, Australia, Canada și Africa.
Ultimii zece ani din viață i-a petrecut în orașul natal unde s-a întors alături de Mila și unde a ocupat funcții temporare de președinte al clubului Stoke City și vice-președinte onorific la Blackpool. La aproape un an de la moartea Milei, acesta s-a prăpădit pe 23 februarie 2000, la 85 de ani, în timp ce se afla într-o vacanță în Tenerife. Peste 100.000 de oameni și-au manifestat public în străzile din Stoke-on-Trent condoleanțele față de dispariția marelui fotbalist.