„La început doream doar să stau cu cortul…” Ce a urmat pentru exploratorul Daniel Cinghea?

În timp ce Daniel Cinghea este plecat în America de Sud unde plănuiește să cucerească o serie întreagă de munți de peste 5.000 de metri, azi îți prezentăm a doua parte a unui interviu eveniment realizat cu românul care acum câțiva ani era un simplu turist de cabană pe valea Prahovei.

Prima parte a interviului poate fi citită la acest link.

Cum faci planificarea și stabilirea traseului?

Îmi place foarte mult să mă implic în organizare, în alegerea traseului, să caut persoane de contact din fiecare oraș. De exemplu, în Mexic, am stat la o doamnă cu care vorbisem pe Facebook. Pur și simplu am căutat persoane mai serioase de acolo, care să aibă o familie, să aibă o casă, să pară cât mai sigure. Îmi face foarte mare plăcere să întâlnesc oameni noi. Și acum, pentru plecarea în America de Sud, am luat legătura cu ambasada. În Ecuador mă ajută domnul Consul. Despre Ecuador și Peru am încercat să obțin cele mai multe informații. Va dura aproape două luni de zile până când voi ieși din cele două țări și abia apoi voi încerca să îmi dezvolt planul pentru Chile și Argentina.

Logistica, pregătirile, acestea sunt întotdeauna cele mai dificile. Am foarte multe informații de obținut chiar și pentru o plecare internă. Trebuie să leg datele, contează să nu mă grăbesc, să nu mă pripesc. S-ar putea să ajung în locuri în care să nu am o a doua șansă.

Te temi că vor exista momente neprevăzute care vor strica planurile?

Uite, îmi amintesc de expediția din Georgia. Am plecat singur din țară, am urcat singur. Fusese atentat în aeroport chiar înainte cu câteva zile. Mă speriasem pentru că depindeam foarte mult de programul zilnic. Aveam în fiecare zi un program de făcut, stabilisem până la ce altitudine să urc. Trebuia să mă odihnesc după un drum foarte lung și nu știam cum voi putea să mă recuperez, dar a ieșit foarte bine până la urmă. Am urcat de fapt mult mai repede atunci.

Dar când muntele îți joacă feste, ce este cel mai important?

Este foarte important să nu mă panichez, să rămân calm și să judec bine. Am avut parte de situații foarte grele. Nu au fost multe, dar țin minte una de acum trei ani, când am căzut și mi-am rupt mâna. Am căzut maxim doi metri, dar am căzut pe mână.

Ce te-a motivat să explorezi munții, să încerci să urci tot mai sus?

Eu, când m-am apucat, la început doream doar să pot să stau cu cortul, să fiu cât mai aproape de natură, să pot vizita mai multe locuri. Îmi place numai simplul fapt să pot să stau cu cortul afară și să ies din rutină, mai ales când muncesc 50 de ore pe săptămână, 10 ore pe zi. De fapt muncesc și eu în ritmul acesta de zece ani de zile. Acum stau cu cortul și iarna, nu mai am treabă.

„De multe ori, nu mai simt degetele de la mâini”

Ai simțit vreodată că nu mai poți?

Nu neapărat că nu mai pot, dar se întâmplă să trăiesc momente dificile. De multe ori mi s-a întâmplat să nu mai simt degetele de la mâini. Am un prieten care a urcat la altitudine și erau momente în care scoteam mănușa, chiar dacă știam că mă ia frigul foarte rău, dar doream să văd dacă mi s-au înnegrit degetele. Pentru că atunci știam că este o problemă serioasă. Altfel, nu am avut probleme în afara țării.

Care sunt principalele pericole într-o expediție?

Temperatura și vântul foarte puternic pot pune probleme foarte mari, dar altitudinea este principalul pericol. Bine, de fapt ar mai fi crevasele și avalanșele. Am urcat mulți vulcani înalți, dar nu la fel de tehnici cum sunt anumite trasee din Bucegi. Dar sunt și munți greu de cucerit. Îmi amintesc de Pico de Orizaba, un vârf din Mexic, unde nu a fost ușor. Am avut nevoie de cinci zile pentru a urca de la 4200 la 5600 de metri. Deci 50 de ore pentru a urca 1500 de metri. Asta cu multă aclimatizare, foarte bună hidratare, în fiecare zi făceam diferență de 300-400 de metri, apoi coboram puțin mai jos.

Ne poți spune despre o expediție inedită care ți-a rămas la suflet?

Mi-a plăcut foarte mult în Sahara, când am negociat cu un localnic să mă ducă cu mașina cât mai departe în deșert și să vină să mă ia înapoi după trei zile, timp în care eu doream să încerc să ies din deșert. Să stau printre dune atâtea zile… Îmi scriam ce zi este, ce am făcut în ziua aia, ca să nu pierd șirul. Ce e drept, în deșert mai treceau jeepuri cu turiști, dar acolo nu există drumuri. Eu stăteam undeva sprijinit de un metal, sperând că va trece cineva ca să mă ducă în oraș. Dar ei treceau 50 de metri mai încolo. Eu doar îi vedeam, ei poate că mă vedeau mai puțin sau deloc, cu tot nisipul ăla care se ridica în jurul mașinilor. Oricum, să încerci să ieși singur din deșert este o iluzie. Trebuia să vină gazda mea să mă ia.

„Cele mai multe accidente se întâmplă pe coborâre”

Ce simți când ajungi la destinație într-o expediție?

Nu asta este important. Pentru mine este important să fac cu pasiune ce fac, să îmi placă, fie că este un munte de 300 de metri sau de 5000 de metri. Este un efort foarte mare pe care unii nu l-ar face nici plătiți. Am colegi care spun „de ce te-ai duce tu la frig sau la 30 de grade?”. Pentru că după ce stau foarte multe zile pe munte, sunt anumite efecte. Mi se ard buzele, fac rană la nas pentru că mă bate vântul, îmi curge nasul și dau cu mănușa. Vreau, nu vreau, la buze se întâmplă la fel.

Cum este când ajungi pe vârful unui munte?

Mă bucur, dar nu pe deplin, pentru că în acel moment nu am reușit mai nimic. Mai sunt zile până când voi ajunge, când voi coborî în siguranță de pe munte. Într-adevăr, sunt conștient că este o performanță, că este vorba de depășirea limitelor. Dar încerc să mă odihnesc pentru a-mi trage sufletul, dar trebuie să rămân atent. Cele mai multe accidentări se produc pe coborâre pentru că ești mai relaxat, nu mai ești la fel de atent, ești mult mai obosit chiar dacă nu simți asta.

De cele mai multe ori mi s-a întâmplat să ajung în fața blocului și atunci să mă uit în sus și să mă bucur, când eram ajuns acasă.

Pe lângă supraviețuire, ce te învață expedițiile?

De când merg pe munte, am învățat enorm de multă geografie. Vreau, nu vreau, am învățat despre locuri, știu orașe, lumea.

„Lăsați telefoanele”

Cum reacționează străinii când te întâlnești cu ei și le spui povestea ta?

Oamenii mă ajută în astfel de situații. În Mexico City m-am întâlnit cu o familie, le-am spus ce fac și mi-au lăsat datele lor de contact, să îi caut dacă aș fi avut nevoie să dorm undeva sau să mănânc. Mi s-a întâmplat și în Londra, pe Heatrhow. Aveam bocancii de munte în mână, că sunt mari și voluminoși. I-aș lua în picioare doar dacă mi-ar comenta cineva ceva la ghișeu. Și a venit la mine o doamnă, m-a întrebat ce vreau să fac, unde urc, am povestit mult. S-a întâmplat și la noi, pe aeroportul Otopeni, când niște germani m-au felicitat, au venit să vorbească cu mine, după ce au recunoscut arsurile de vânt pe mine. În Italia, când am fost pe Gran Paradiso, doi olandezi mi-au dat 10 euro. Prietenul fetei încercase să urce același munte cu zece ani în urmă și nu a reușit. Inițial nu am vrut să iau banii, dar stând cort lângă cort, mi-au aruncat banii în cort și mi-au zis: „În momentul în care cobori, să îți iei o masă caldă de acești 10 euro, din partea noastră”. Sunt lucruri mici care contează enorm.

Ce sfaturi le-ai da altora care și-ar dori să facă mai multă mișcare?

Nu pot spune că sunt în măsură să dau sfaturi, dar eu sunt conștient că într-o foarte mică măsură pot inspira pe altcineva care să vrea apoi să iasă din casă, să lase naibii telefoanele, să încerce fiecare să facă lucrul care îi place. Poate e bicicletă, înot, munte, orice. Să iasă din ritmul ăla muncă-acasă. Sunt mulți care ar merge dar spun „nu am bani, nu e momentul”. După ani, o să ajungă în postura de a dori, o să își permită, dar nu vor mai putea.