Daniel Cinghea este deja de o săptămână în America de Sud. În timp ce tu citești aceste rânduri, probabil că el este în plină ascensiune pe vreun vulcan din Ecuador, Peru sau Chile. Aventura lui – și ce aventură! – a început din întâmplare, în urmă cu șapte ani. Iar NetBet te invită azi, într-un interviu eveniment, să afli direct de la Daniel pe unde a umblat, cât de greu i-a fost, ce înseamnă alpinismul și multe alte istorii frumoase. Totul a început din fața blocului și de la strălucirea unei cascade în Bucegi. Să vezi ce drumuri au urmat pentru Daniel!
Povestește-ne puțin despre începutul tău în alpinism și explorări.
Se întâmpla acum șapte ani. Un grup de prieteni a venit la mine din întâmplare, ca să merg cu ei pe munte. Îi refuzase altcineva, pe mine m-au luat din fața blocului. „Daniel, mergem la munte”. Eu am spus că nu prea vreau, dar ei au insistat și m-au convins. Acela a fost momentul în care m-au făcut curios, deși cu ei doar am mers în Bușteni și am stat la hotel. Cât am fost acolo, m-am tot uitat în sus și am văzut o cascadă acolo.M-a făcut curios și i-am întrebat: „nu vreți și voi să urcăm puțin?”. Ei nu au vrut, dar la o săptămână, m-am întors singur în Bușteni. Am urcat și am coborât în aceeași zi și, fără să mă oblige cineva, a doua săptămână am revenit. Am mers pe același traseu, dar am mers și către Peștera Ialomiței. Ușor-ușor am început să mă interesez de echipament, de trasee… Bucegiul fiind foarte aproape de București, era principalul munte pe care mergeam. În țară, dacă merg oriunde, costurile sunt mici. În două-trei zile, ori că este vară, ori că este iarnă, cheltui maxim 50 de lei, pentru că am nevoie doar de bilet de tren plus cartela de metrou. Mâncare îmi iau de acasă.
Te-a inspirat cineva când te-ai apucat? Erai sportiv înainte să faci alpinism?
Am jucat fotbal la Dinamo și la Juventus Colentina, dar nu am avut prieteni care să urce pe munte și nu pot spune că era o mare atracție pentru mine.
Când a devenit un hobby autentic?
Atunci, în primele săptămâni. Dar a mai durat trei ani până când am urcat toate cele 14 vârfuri de peste 2500 de metri din România. Unele de mai multe ori. Vârful Omu probabil că l-am urcat de peste 20 de ori. Vară-iarnă, vară-iarnă. În schimb, în Retezat nu am ajuns niciodată iarna, acolo îmi trebuie mașină, este puțin mai complicat pentru mine. În timpul acesta, chiar dacă era vară sau iarnă, nu am dormit la cabană. Asta pentru că indiferent de vreme, car un rucsac de 25 de kilograme. Mă ajută foarte mult când plec afară din țară. Atunci când plec în afară bagajul este asemănător. Diferențele țin de munte și de altitudine.
Inițial, am urcat în România toate cele 14 vârfuri de peste 2.500 de metri, după care eram curios cum o fi mai departe. Din punctul meu de vedere e ca într-o relație. La un moment dat vrei mai mult: vrei să o iei de soție, vrei să aveți un copil și așa mai departe.
După ce ai cucerit munții României ce a urmat?
Am început să urc la 2900. Am făcut doi munți din Bulgaria și din Grecia, apoi am plecat la 3000 unde am urcat prima dată în Italia, vucanul Etna, 3350 de metri. Chiar a fost o experiență inedită. Am urcat iarna, deși nu prea se urcă atunci, nu prea ai voie. A fost mai greu, dar eram cu doi prieteni – o fată și un băiat. Am fost singurii care, după foarte multe zile de ninsoare, am reușit să urcăm. După noi, la o zi, a mai urcat un om și chiar ne-am întâlnit pe traseu și ne-a întrebat câteva chestii, apoi am plecat în Austria. Am urcat la 3798 metri, pe Grossglockner.
„Era atât de frig, încât vorbeam din cort în cort”
Cum te-ai simțit în aceste prime ieșiri din țară? Unde a fost cel mai dificil?
Grossglockner a fost și cel mai tehnic, a fost foarte greu de cățărat. Ultima porțiune am făcut-o agățat în coardă, alături de un băiat din Oradea. Până atunci nu ne cunoșteam. Doar am vorbit puțin pe Facebook, dar cum eu îmi doream să merg, el la fel, am stabilit detaliile și am plecat către Austria.
După Austria am considerat că două vârfuri de 3.000 îmi sunt suficiente și am plecat la 4.000 de metri. Cred că acolo este o barieră importantă. La 3.500 începe să se simtă destul de mult lipsa de oxigen. Dar depinde de fiecare organism cum reacționează, cum se adaptează, ce pregătire fizică are.
Care au fost expedițiile tale externe?
Nu mai știu ordinea exactă, pentru că au fost mai multe de peste 4.000, dar am urcat din nou în Italia, la 4.061, pe Gran Paradiso. Acesta este cel mai înalt munte situat în întregime în Italia. Apoi am fost în Maroc pe Toubkal, 4667 metri, cel mai înalt vârf din Africa de Nord. Am revenit în Europa, în Elveția pe Breithorn, 4164 metri, după care am fost pe Mont Blanc în Franța, 4.810 metri.
A venit apoi iar un moment în care am spus că trebuie să încerc să urc mai sus, la 5.000 de metri. În Georgia, pe Kazbek (5.047 metri), am plecat singur. De fapt am pornit singur, pentru că ultima porțiune, de la 4900 în sus, am urcat-o cu doi polonezi. La ultimul refugiu, aveam tabăra unii lângă alții. Eu am ajuns primul acolo, ei la câteva ore după mine. Țin minte că era atât de frig, încât vorbeam din cort în cort, nu ieșeam afară. Puteam sta numai în sacii de dormit. După ce am înnoptat, a doua zi am plecat împreună către vârf, am reușit toți trei să urcăm până sus și cred că a fost un punct important, inclusiv psihic.
De ce este mai important la 5.000 decât la 4.000?
Până atunci aveam în jur de zece expediții pe care le-am făcut singur, pe cont propriu. Atunci mi-am dat seama că aș mai vrea să mai urc, am realizat că aș putea rezista fizic mai mult și mai sus, că am echipament, dar nu aveam cum să suport costurile. Nu mai aveam alți munți de 5.000 de urcat în Europa, trebuia să merg undeva departe. Singurele variante? America de Sud sau Asia. Altele nu există pe Pământ.
„Dacă nu îți dă voie organismul, nu poți merge mai departe”
Din moment ce avem acest interviu, evident că te-ai motivat să ajungi pe alte continente, pe vârfuri mai înalte. Ce a urmat?
M-am documentat foarte mult, am făcut rute și trasee, am stat mult timp citind, informându-mă. În acel timp am căutat sponsorizări, și până la urmă am reușit să plec în Mexic, pentru a urca pe Pico de Orizaba (5.636 metri). Acolo am stat aproape 3 săptămâni și am urcat alături de doi canadieni pe care i-am cunoscut acolo. La un moment dat am rămas numai doi, eu cu un canadian, pentru că unul dintre ceilalți s-a simțit rău pe la 2.500 și a trebuit să renunțe.
Ce simți când un camarad de drum nu mai poate urca?
Îți pare rău pentru el. Vrei, nu vrei, te pui în situația lui. Dacă aș fi fost eu în locul lui? Atâția bani cheltuiți, timp pierdut, zile de concediu. Dar pur și simplu, dacă nu îți dă voie organismul, nu poți merge mai departe. Contează foarte mult ce faci și înainte de expediție. Trebuie să ai experiență, să mergi foarte mult la altitudine pentru că se adaptează corpul mai ușor. Așa, dacă de la 2.500 vrei să urci direct la 5.000, este aproape imposibil să reziști, să nu îți cedeze organismul.
Ai mai avut altă expediție la asemenea înălțimi?
Da, am plecat în Chile la începutul acestui an, unde am urcat până la 6.500 de metri, dar acesta a fost un vulcan foarte, foarte diferit. Eram în deșertul Atacama. Oricât ai citi, oricâtă informație ai avea, până nu ești acolo, nu știi la ce să te aștepți. Era zilnic soare foarte puternic cu vânt uscat. Deci dacă aveam de ales, preferam să fie minus 30 de grade, pentru că am echipament să fac față frigului, dar soare, vânt și deșert… Era numai nisip, eram la altitudine mare, 5.000 de metri. Am stat prima dată la 4.200, după care la 5.200, la un refugiu, după care la 5.900 și următoarea zi am plecat către 6.000. A fost foarte greu, a fost diferența prea mare. Este altceva să fie numai soare, fără zăpadă. Total diferit.
O ultimă întrebare pentru acum. Ținta ta este Everestul?
Niciodată nu m-am gândit așa. Iau lucrurile pas cu pas. Deocamdată îmi propun să mai urc încă 2-3 vârfuri de 6.000 în America de Sud sau Asia. Iau lucrurile pas cu pas, pentru că dacă nu aș reuși pe unul de 6.000 aș deveni conștient că organismul meu nu reacționează cum trebuie și poate că e mult prea mult. Altfel, sunt conștient că dacă aș reuși, am niște idei de 7.000. Personal doresc să continui peste un an de zile să pot pleca în asemenea expediții. Este o singură variantă de 7.000, undeva în Kirghizstan, are 7.134 metri. Nu este ușor, dar cât timp faci ceva ce îți place… eu prefer să fac lucrurile, nu să stau și să visez aiurea sau să le văd la alții.